Recenzii cărți cu sâmbure de adevăr și nu numai

  

                       Fata mecanică

                                            Anna Mazzola

   Cine ești, ce lași pe acest pământ, cine-și va mai aminti de tine?

   Cine ești? Indiferent de poziția socială, oamenii își vor aminti de tine, în principiu, dacă ai făcut ceva notabil, demn de laudă, demn de milă, de dispreț. În balanță atârnă faptele, glorioase sau detestabile. Chipul, trupul, materia... vor rămâne întipărite doar în sufletele apropiaților, ale celor dragi, în rest, lumea va spune, din aduceri-aminte: ,Nu era frumos la chip dar avea un suflet mare'' sau ,,Era o frumusețe răpitoare, întorcea toate capetele, femei sau bărbați, toți o priveau admirativ! A zdrobit multe inimi..''. Precum frânturile de descrieri găsite în analele de istorie: ,,Tânărul rege era înalt, subțire, dar avea umeri largi, un chip frumos, păr blond și buclat; mareșalul de Richelieu îl numea „cel mai frumos băiat din tot regatul său”. René-Louis d’Argenson îl compara cu Eros. Se zice că femeile se îndrăgosteau de el la prima vedere.'' (Făcându-se referire, aici, la Ludovic al XV-lea). Fotografiile se pierd, în timp, despre personalitățile marcante ale istoriei, spre exemplu, ne formăm, o vagă idee, în funcție de talentul artistic cu care un pictor sau sculptor redă chipul acesteia, muritorii de rând neavând acces la aceste practici costisitoare spre a dăinui, în timp. 

 Oamenii îți vor putea creiona personalitatea în funcție de lucrurile personale ce mai stau mărturie, în timp, proprietăți, mobile, obiecte de artă, unii se vor bucura de ele, păstrându-ți amintirea cu respect, alții, ce poate, le-au jinduit mult timp, le vor acapara, din vanitate, toate lucrurile ajungând, în final, în funcție de dibăcia celui pe mâinile cărora încap, să fie împrumutate, vândute, donate, arse sau mărturii ale existenței tale pe pământ, expuse în muzee.

 Cum rămâne cu simțămintele, trăirile, concepțiile, preconcepțiile, tabieturile, preferințele tale?! Și le vor aminti și pomeni, cu drag, cei ce te au întipărit în suflet sau în scrierile vremii dacă ai norocul de a fi o personalitate marcantă.

 Sunt detalii ce nu le găsim în manualele de istorie, dar după multe căutări, prin arhive, documente, romane istorice, grație cuiva grijuliu, în a le consemna, le putem descoperi și adăuga spre a creiona, vag, acea persoană, dintr-o existență mai apropiată sau mai îndepărtată timpurilor noastre. 

 Nu am știut, spre exemplu, până nu demult, că Ludovic al XV- lea, considerat un rege iluminat, a manifestat un interes aparte pentru știință, încurajând dezvoltarea acesteia în timpul domniei sale (1715-1774), contribuind la progresul științific prin înființarea unor instituții, susținerea cercetătorilor din varii domenii, matematicieni, astronomi, fizicieni și promovarea explorării, finanțarea expedițiilor geografice și științifice în diverse colțuri ale lumii. Interesul față de știință l-a determinat să finanțeze călătorii lungi pe mare, transformând Trianonul, aflat pe domeniul de la Versailles, într-o grădină de experimente botanice. De asemenea, a comandat instrumente științifice performante, la acea vreme și a dispus cartografierea regatului Franței. Artele au înflorit în timpul domniei sale. Multiple capodopere Rococo, eliberate de formele simetrice, arată transformarea creației artistice în secolul 18. O altă înclinare a lui Ludovic al XV-lea a fost pasiunea sa pentru automate.

 La modul general vorbind, mereu mi-a plăcut să descopăr detaliile ce formează întregul, acum, însă, făcând strict referire la a descoperi personalitatea regelui Ludovic al xv-lea, dincolo de funcția de monarh deținută în epocă. 

  Istoria, aceea învățată la școală, nu a făcut parte din topul preferințelor mele, intrucât nu a existat accesul la informație care este acum și nu a fost prezetată cum trebuie pentru a-mi capta atenția, însă, când și când m-a intrigat. Odată ce s-au lărgit orizonturile, accesul la informație devenind atât de vast și la îndemâna oricui, ei bine, a devenit, de-a dreptul fascinantă! Ca spre exemplu, acum, când în urma citirii unui sinopsis mi-a stârnit interesul romanul ,,Fata mecanică'' al Annei Mazzola. Lecturându-l am verificat veridicitatea informației precum că regele ar fi fost pasionat de automate. Am fost surprinsă, în mod plăcut, să constat că da, și pe deasupra, aportul lui, privind artele și știința, ce se concretiza în suport financiar alocat acestor segmente atât de importante dezvoltării regatului Franței.

   Firul acțiunii, presărat cu momente istorice, captivează, menține viu interesul. Mult mai pe gustul meu ar fi fost folosirea mai multor figuri de stil, descrierile personajelor, decorurilor, cadrelor în care se desfășoară acțiunea, să fi fost mai aprofundate. În mare, dacă e să ne axăm strict pe firul poveștii, da, merită interesul, nu e irosit timpul. Rămâi cu amintirea unei povești frumoase și un sâmbure de adevăr istoric ce nu îl găsești în manualele școlare.

  De asemenea autoarea redă discrepanța păturilor sociale, cei bogați trăind în lux și huzur, capabili de cheltuieli extravagante pentru felurite capricii, în timp ce cei defavorizați de soartă, erau cu adevărat, muritori de foame și de frig.

   Poziția socială, ce-i drept, are beneficiile ei, pe plan material, relațional, neumplând, însă, golul sufletesc. Drept mărturie sunt destinele celor două tinere, Madelaine și Veronique eroinele principale ale romanului ,,Fata mecanică''. Făcând parte din clase sociale foarte diferite - Madeline, după pierderea tatălui său, ajungând să-și vândă trupul, în casa părintească, transformată de către mamă în casă de toleranță, trăind mereu sub presiune și cu temerea, alături de celelalte două surori, că dacă le scade valoarea și nu vor mai aduce aceleași venituri, vor sfârși alungate pe străzi întocmai celorlalte colege de breaslă; ceea ce o impulsiona, spre a răzbi mai departe, era micuțul Emile, fiul uneia dintre surorile ei, rămas orfan, se simțea răspunzătoare pentru el și dorea să îi ofere un viitor departe de mizeria în care se zbăteau -și Veronique, fiica ceasornicarului Reinhart, în casa căruia este silită să se infiltreze, Madeleine drept mouche, informatoare a poliției. Veronique rămasă orfană de mamă, de la naștere, a fost lăsată de mică, de către tatăl ei, în grija maicilor de la mănăstirea Saint Justin, ce o percepuse ca pe o fortăreață medievală, cu ziduri groase, prieteni de căpătâi fiindu-i, în toți acești ani, păpușile și cartea despre automate. Odată cu împlinirea vârstei de șaptesprezece ani, Veronique revine în casa tatălui său, în scurt timp simțindu-se utilă, reluând și aprofundând, cu acesta, tainele în lumea automatelor, în care o inițiase când era micuță. Gândul că nu i-ar mai fi utilă și ar putea-o retrimite la mănăstire, îi tot dădea ghes și o impulsiona, mai abitir, să fie o ucenică desăvârșită, ce să îi ducă meșteșugul mai departe.  

  Destinul este nedrept cu cele două tinere, ambele fiind lipsite de iubirea mamei, Madeleine, trăind în condiții mizere și lucrând ca prostituată pentru propria mamă, ce nu era interesată decât de foloase, nepăsându-i nici când un client i-a mutilat fiica, acesta ocupând o funcție sus-pusă, în schimb, Veronique orfană de la naștere, de mamă, a copilărit în răceala monahală, iar când a revenit în casa părintească, deși nu a dus lipsuri financiare, a simțit atitudinea rece, distantă a tatălui, lipsită de sentimente, acesta rezumându-se la a o instrui în a-i călca pe urme, ăn lumea automatelor.

 Cu toate ca interacțiunea dintre cele două este atipică, Madeleine trebuind să se infiltreze ca mouche în casa ceasornicarului, ca servitoare personală a lui Veronique, în timp, ambele tinere vor realiza, și de o parte și de cealaltă, cum stau lucrurile, alegând însă să păstreze o înțelegere tacită, dovedind astfel două caractere remarcabile.

.......................................................................................................................................................

   ,,Madeleine se uită înapoi, peste apa cenușie, la malul drept al Senei, spre locul care îi fusese cămin și închisoare în același timp și care aproape că îi ucisese sufletul. Poate că acum avea prilejul să trăiască din nou. Ori poate că va muri de‑a binelea.''

.........................................................................................................................................

  ,,Urcă treptele casei având ca emblemă un ceas aurit, își curăță zăpada și murdăria de pe încălțări, ridică mâna, apucă mânerul de alamă, trase aer adânc în piept și bătu.

  Așteptă puțin, cu valiza în mână, uitându‑se în sus la casa impunătoare de gresie, la ferestrele înalte care sclipeau rece în lumina dimineții, ascunzând ceea ce se afla înăuntru. Clădirea parcă se apleca în față privind‑o cu dispreț, ca și cum ghicea cine e cu adevărat. Era măreață, fără îndoială, mai ales în comparație cu cea din care venea ea, dar altfel decât se aștepta. Din ce‑i povestise Camille, se aștepta la ceva mai somptuos, mai bogat decorat, pe scurt, un palat; în schimb, casa avea mai degrabă înfățișarea severă și neprietenoasă a unui azil pentru săraci sau pentru nebuni. Cum stătea acolo, își aminti că tot ce știa despre acest loc, tot ce aflase despre ceasornicar venea de la un om căruia n‑ar fi avut încredere să‑i lase punga ei pe mână.

  Într‑un târziu, ușa se deschise; în prag stătea un bărbat cu o figură aspră. Nu mai văzuse pe nimeni cu pielea așa închisă la culoare, cel puțin nu de aproape. Era îmbrăcat într‑o livrea albastru deschis cu fireturi aurii. Un valet. Nu spuse decât:

  — Ești slujnica cea nouă.

  Și se dădu în lături ca să‑i facă loc.

  Holul era pardosit cu marmură albă și neagră, ca o tablă de șah, și cufundat într‑o tăcere punctată doar de ticăituri. Pe hol se înșiruiau mai multe ceasuri: o pendulă cu picior cu frumoase ornamente de alamă, un ceas aurit împodobit cu minuscule figurine de aur, un ceas cu piedestal, în care o pasăre de argint închidea și deschidea ciocul. Desigur, ceasurile nu aveau nimic neobișnuit – doar se aflau în casa unui ceasornicar –, însă mișcarea mecanismelor și ticăitul neîntrerupt aveau ceva profund neliniștitor. Căci nu băteau toate în același timp; fiecare avea ritmul ei, altfel decât al celorlalte, și toate parcă erau niște inimi speriate.

  Valetul mergea înaintea ei, fără să scoată o vorbă, așa că putea să se uite în voie la tablourile atârnate pe pereți, deasupra ceasurilor. De fapt nu erau chiar tablouri, ci desene de oase omenești, ba chiar și al unui om jupuit de piele, cu găvanele ochilor goale. Casa mirosea a ceară de parchet și a crini, cu totul altceva decât duhoarea mult prea omenească de sudoare, pudră, lumânări de seu și urină în care trăise în casa mamei sale. I se părea că în jur sunt ființe care răsuflau încet, stând la pândă. Coborî în urma valetului câteva trepte spre bucătărie, o încăpere lungă, cu dale pe jos; de grinzi atârnau vase de aramă, șunci afumate, o pereche de fazani cu pene viu colorate. În fața plitei, o femeie cu bonetă albă făcea cafea într‑un ibric. Văzută din spate, părea plăpândă, sfrijită. 

  Femeia se întoarse spre ea:

 — Era și vremea.

  Cât să fi fost, cinci minute după opt? Madeleine făcu o scurtă reverență.

  — Afară e un ghețuș groaznic, madame.

  „Și, știind ce treabă primejdioasă e asta, mare noroc că am ajuns.“ O bătea deja gândul că n‑ar fi trebuit să vină; că ceva era anapoda în casa aceea.

  Ținea ochii plecați, dar știa că femeia o privea, întrebându‑se ce pățise la față.

  — Joseph, du‑i bagajul în cameră.

  Bărbatul dădu din cap cu aceeași expresie de nepătruns. Apucă valiza și plecă.

  Femeia luă ibricul de pe foc și se apropie de Madeleine. Avea o față urâtă: trăsături șterse, ochi tulburi, pielea de culoarea șoriciului. Era cu câțiva ani mai în vârstă decât Madeleine: douăzeci și opt, poate mai mult, ani care îi storseseră orice bucurie.

  — Vasăzică tu ești Madeleine. Eu sunt Agathe. Am lucrat cinci ani aici, dar acum s‑a sfârșit. Făcu o pauză. Ai multe îndatoriri, însă ai să te descurci dacă te organizezi. Înainte ai lucrat la un negustor de stofe, așa‑i?

  — Da. Pe rue Saint Antoine, răspunse Madeleine ferindu‑și privirea.

  — Și erai slujnică bună la toate?

  Madeleine dădu din cap. Chiar așa, la toate treburile: de la clienții virginali și nevinovați la cei exotici și bizari, până la sadici și cei cărora le plăcea să biciuiască.

  — Aici e o bucătăreasă, Edme, și mai e Joseph, pe care l‑ai văzut; are grijă de doctorul Reinhart. Am avut și o fată care ajuta în bucătărie, dar numai pentru scurt timp, fiindcă nu era bună la nimic. Tu ai s‑o ajuți pe Véronique, fiica doctorului, să se îmbrace și să‑și facă toaleta. Până acum două săptămâni a trăit într‑o mănăstire, dar acum are șaptesprezece ani și trebuie ajutată să se poarte și să arate cum se cuvine, chiar dacă nu mai are mamă.

  — Ce s‑a întâmplat cu mama ei?

  — A murit când a născut‑o pe fată.

  Se întâmpla des. Mereu auzeai de o femeie moartă în chinurile facerii. Putea s‑o dea uitării.

  — Și doctorul Reinhart… e un stăpân… bun?

  Femeia o privi cu ochii mijiți.

  — E destul de cumsecade, într‑adevăr. O să‑l găsești cam ciudat, poate. 

  — Cum adică?

  — Ai să vezi când îl întâlnești. Acum e plecat la un client.

  — Vinde ceasuri?

  — Ceasuri și alte obiecte mecanice. Face creaturi din metal care se mișcă. Slujnica făcu o strâmbătură. Lucruri năstrușnice. Nu le‑aș ține la mine în casă, dacă aș avea, însă bogaților par să le placă.

  Madeleine își aminti de ceasurile care băteau ca niște inimi, de pasărea care mișca ciocul.

  — Și o învață și pe ea să le facă, adăugă Agathe în șoaptă.

  — Pe fiică?

  — Da, spuse femeia ridicând dezaprobator dintr‑o sprânceană rară; apoi se duse la masă și luă o cafetieră.

  — Și dumneata, domnișoară Agathe? întrebă Madeleine. Stai…?

  — Plec chiar azi.

  — La alt stăpân?

  — Trebuie să‑mi văd familia, zise și strânse din buze. Mama e bolnavă.

  — Îmi pare rău.

  Femeia dădu din cap. Poate luase de bună părerea de rău a lui Madeleine, pentru că, atunci când ridică ochii, privirea nu‑i mai era distantă.

  — Aici se vine și se pleacă uneori. Noaptea.

  În sfârșit, ceva demn de atenție.

  — Cum adică? Cine vine și pleacă?

  — Te sfătuiesc să‑ți păstrezi întrebările pentru tine. Așa va fi mai ușor pentru toată lumea.

  Madeleine ar fi vrut să afle mai multe, dar auzi pași pe scară și foșnet de țesătură târâtă pe podea.

  În bucătărie intră în goană o fată: subțire, blondă, cu trăsături ascuțite. Avea un halat verde, boțit, papuci de brocart și semăna, își zise Madeleine, cu un spiriduș din basme, nu cu o fată din lumea cunoscută ei. Când dădu cu ochii de Madeleine se opri și aținti privirea asupra ei, fără să clipească. Se lăsă o tăcere stânjenitoare, întreruptă de Agathe:

  — Véronique, ea e Madeleine și a venit să te ajute.

  Ochii fetei aveau o culoare ciudată: verde deschis, cu vinișoare aurii. 

  — Bună dimineața, zise în cele din urmă. Nu mă așteptam… Vreau să spun… îmi pare bine că ai venit.

  Nu părea totuși să se bucure, căci vorbea cu o voce indiferentă. Era frumoasă, își dădu Madeleine seama, de o frumusețe nepământeană, cu pielea netedă, de culoarea fildeșului, asemenea unui val de mătase. Ar fi fost greu să n‑o invidieze, dar poate că era mai bine așa. 

  — I‑am spus lui Madeleine ce îndatoriri are, zise Agathe, dar tu trebuie să‑i deslușești cum îți place să le îndeplinească. 

  — Ei, nu sunt multe de spus. Până acum n‑am mai avut o slujnică a mea. M‑am descurcat singură. Edme unde e? întrebă întorcându‑se spre Agathe. N‑a pregătit mic‑dejunul? Sunt moartă de foame.

  Moartă de foame. N‑ar fi fost vorbe de spus dacă ai fi știut cu adevărat ce înseamnă foamea, dacă ai fi văzut gloatele tot mai numeroase de amărâți venind de la țară, desculți, cu priviri rătăcite, tânjind disperați după o coajă de pâine mucegăită. Numai că ea fusese la adăpost în mănăstire, în casa asta, în viața pe care o ducea. Cu atât mai bine, își zise Madeleine. Cu cât mai neștiutoare e fata, cu atât îi va fi mai ușor să‑și ducă sarcina la bun sfârșit.

  — Edme s‑a dus să aducă chifle proaspete, spuse Agathe. Iar eu îți fac cafea. Madeleine, du‑te cu domnișoara Véronique și ajut‑o să‑și facă toaleta. În scurtă vreme îi aduc mic‑dejunul.''

.......................................................................................................................................................

 ,, Fata o luă înainte, urcă scările bucătăriei și traversă o cameră unde, pe rafturi, erau înșirate borcane pline cu vise urâte: un purcel cu două capete, având cele două râturi îndreptate în sus, un șarpe vărgat cu negru, făcut colac și țțnând ochii încețoșați deschiși.

  Veronique aruncă o privire peste umăr.

  -Preparate, îi explică. Tatăl meu a studiat anatomia, e anatomist. Știi ce înseamnă?

  -Gândesc că da, domnișoară.

   Madeleine știa foarte bine. Cineva care tăia in bucăți, care diseca leșuri, ale cărui mâini erau mânjite de sânge.

  -Dar eu credeam că e ceasornicar.

  - Este, dar face mult mai mult decât ceasuri. Vino încoace.

    În drum, Madeleine zări un borcan în care părea a fi un prunc nenăscut, cu pielea ca albușul de ou fiert în apă, ochii strâns închiși, par ca un puf pe capul diform. Să fie rezultatul experimentelor de care îi vorbise Camille, sau lucrarea altcuiva? Ce fel de om ar ține un bebeluș într-un borcan, ca pe o murătură?

   Veronique deschise o ușă și ii arătă ceea ce pesemne era atelierul doctorului, căci erau aolo strunguri, o mașină cu un disc mare de alamă, încă o mașinărie, rafturi și dulapuri înțesate de cutii și cărți. Lângă fereastra lungă se afla un banc de lucru plin de șublere, fierăstraie pentru metale și felurite unelte ciudate, cu mânere de lemn. Alte instrumente erau atârnate pe pereți - unelte de ceasornicar, își închipuia, deși multe arătau înspăimântător, ca niște instrumente de tortură. Locul avea un miros deosebit, necunoscut ei: a funingine, a spițerie și a ceva misterios.

   -Aici creează.

   Veronique deschise un sertar de sub bancul de lucru și scoase o cutiuță de lemn. Înăuntru era un păianjen argintiu, despre care Madeleine crezu întâi că e o broșă, dar, până să-și dea seama ce se petrece, îl văzu alergând spre ea pe masă cu mișcările hidoase și furișate ale unei creaturi vii, râcâind lemnul cu picioarele de argint, și abia se stăpâni să nu țipe. Când ajunse la două palme de ea, se opri brusc și înțepeni.

   Veronique zâmbi fără s-o slăbească din ochi.

   -E minunat, nu? Dar încă nu e gata.

   Madeleine făcu ochii mari, inima i se zbătea în piept, în gură simțea un gust amar. Nu avea de gând să fie luată în râs de o fată care abia împlinise șaptesprezece ani. Privind păianjenul de aproape, Madeleine văzu că era făcut din două bucăți, ca o cutie, și că era lucrat cu măiestrie, așa încât să pară incredibil de real. Vasăzică la așa ceva se gândea Agathe când vorbea de ,,creaturi care se mișcă'': mașinării asemenea figurinelor mecanice văzute la bâlci, doar că micuțe, frumoase, oribile.

   - Foarte bine, mademoiselle, spuse cu voce egală. Acum hai să te ajut să te îmbraci.''

.....................................................................................................................................................

  Ajunsă în casa ceasornicarului, Madeleine, deși încercată în viață, în felurite chipuri, simte un amestec de sentimente de neliniște și teamă în urma descoperirilor făcute ca informatoare.... bizarele automate, straniile vizite, în toiul nopții, ale unor oameni ce păreau să care cadavre, dispariția iepurelui și a frumoasei păsări, ce serviseră drept modele doctorului Reinhart, constatarea, cu stupoare, că aceștia au fost sacrificați pentru a li se folosi blana, respectiv penajul pentru a părea lucrările cât mai realiste. Toate acestea au coincis cu dispariția mai multor copii, fapt ce a dus la răzmerițe în rândurile populației, în special prin dezinteresul afișat, cu dezinvoltură, de către polițiști. Se ajunsese la ipoteza că poliția ar fi în strânsă legătură cu regalitatea spre a răpi copii cu vârste cuprinse între cinci și zece ani, spre  a servi drept leac, prin îmbăierea în sângele lor, nobilimii ce suferea de lepră.

  Acesta ar fi un alt element ce încadrează romanul ca ficțiune istorică. întrucât acest fapt este consemnat istoric chiar de către un avocat pe nume Barbier, în mai 1750. Regele Ludovic al XV-lea căzuse în dizgrația poporului considerat a fi părtaș la disparițiile copiilor, find denumit din  ,,bien aime'' (preiubit), Irod. 

  În realitate, în urma amplelor mișcări  de stradă și a anchetei publice s-a conchis că disparițiile erau rezultatul unui edict regal din octombrie 1749 care decreta că ,,toți cerșetorii și vagabonzii găsiți pe străzile Parisului, de orice vârstă sau sex, vor fi arestați și duși la închisoare, unde vor fi ținuți  cât timp se va considera necesar.'' Rigurozitatea măsurii luate de către colonel-locotenentul  Berrryer, ce fusese însărcinat cu aplicarea edictului, a inclus și copii meșteșugarilor sau negustorilor, trimiși cu diverse treburi sau aflați, la joacă, pe stradă.

Tocmai când te consideri un mic Columbo și crezi că ai prins firul povestirii constați, cu stupoare, că te-ai înșelat și autoarea a reușit să te surprindă,  iar timpul nu a fost irosit în zadar.

......................................................................................................................................................

,,Tatăl lui Veronique nu-i spuse ce discutase cu regele, însă, orice ar fi fost, îl pusese pe jar. De îndată ce acesta plecă, se apucă să scoată cărți de pe rafturi și scrise în grabă o scrisoare pe care i-o dădu lui Joseph cerându-i să o ducă imediat și să aștepte răspunsul. 

  Apoi se închise cu Lefevre în atelier, repetând de câteva ori că nu primesc pe nimeni, oricine ar fi fost.

  - Nu pune la suflet, o sfătui Lefevre. Așa a ordonat regele, să fie păstrat cel mai mare secret.

  Reinhart rămase în atelier mult după ce Lefevre plecase acasă și toate luminile din Luvru se stinseseră. În cele două zile care urmară ceru sa ia masa numai acolo, ciugulea din plăcintele și puii fripți pe care i-i aducea Edme fără să se oprească din lucru. Îl uimise pe Joseph și cu alte scrisori, pe care notase ,,confidențial și urgent'', și cu comenzi pentru cei ce fabricau unelte, păpuși, obiecte de alamă. Victor fu adus din nou ca să adune cele trebuincioase: țevi, lână, ceară și lemn, felurite oase de animale. Veronique rămase să mănânce singură la masa lungă din sufrageria cu pereți albaștri, în tovărășia pisicii în trei culori; în tăcerea care o înconjura nu auzea decât zăngănitul tacâmurilor pe farfurie și mersul furișat al șobolanilor. Încăperile mucede, prost luminate, începură să-i pară la fel de apăsătoare ca cele din mănăstire. Se simțea nedorită, nu-și găsea locul. Să se fi terminat cu educația ei? Și ce era atât de teribil de important la comanda la care lucra tatăl ei? Ce putuse regele să-i ceară de-l făcuse să lase orice altceva deoparte?

  În cea de-a treia seara bătu la ușa atelierului. Tatăl ei nu-i îngădui să intre, ci rămase în prag, blocându-i drumul, privind-o pe deasupra ochelarilor lăsați pe vârful nasului.

  - Trebuie să înțelegi, îi spuse, am ceva important de făcut, un lucru care ar însemna un progres pentru știință. Momentul nu e ideal, însă acel lucru va fi.

  - De ce nu pot să iau și eu parte, tată?

  Reinhart se scărpină în cap.

  - Fiindcă e un proiect absolut confidențial și fiindcă tu nu ești gata încă.

  - Învăț repede.

  - Veronique, ești lipsită de experiență. Ai fost ferită, ținută la adăpost. Unii nu vor vedea cu ochi buni ceea ce facem, ce mi s-a ceut să fac.

  - Dar dacă însuși regele...

  - Mulți dezaprobă ceea ce face regele, Veronique. Mulți îl consideră imoral, libertin.

  Își aduse aminte ce îi povestise Madeleine: cum luase trei surori ca amante, una după alta, poate chiar două odată. Își aduse aminte cum o privise, de i se făcuse pielea de găină.

  - Și dumneata, tată... crezi ca e rău?

  - Dimpotrivă, cred că e un progres, dar eu n-am fost niciodată slab de înger.

  - Nici eu.

  - Știu, Veronique. Dar dacă se află că ne-ai ajutat la proiectul ăsta oamenii te vor crede perversă, contrară firii.

  Păi nu chiar așa era?

  - Și de tine nu vor zice la fel?

   - Poate că da. Însă eu sunt bărbat. Mecanicien de meserie. Tu ești o tânără demoiselle.

  - Dar asta nu înseamnă...

  - Veronique, ascultă-mă când îți spun: nu ești gata.

  Gata pentru ce?

  - Asta e cea mai grea comandă din cariera mea. Am nevoie de timp, nu mi-l lua. Înțelegi?

  Vorbise apăsat, tțntuind-o cu o privire întunecată.

  Veronique îl privi lung, se uită la părul lui cărunt, la fața albă ca hârtia, la costumul negru, mototolit, cu nasturi mici, lucioși ca smoala. Înțelegea. Înțelegea prea bine. Curtenii de pe coridor aveau dreptate. 

  O năpădi un fel de furie zadarnică gândindu-se la viața și la viitorul ei, la cât era de neputincioasă. Știa că e înzestrată, la fel de isteață ca un băiat, capabilă de multe lucruri, și totuși îi închidea ușa în nas, izolând-o ca atunci când o ținuse la mănăstire aproape toată viața ei și nici măcar nu-i spusese la ce lucra.''

........................................................................................................................................

  Un alt personaj istoric real, introdus în poveste, cu excepția regelui este Madame de Pompadour care în ciuda faptului că în acea vreme femeile, indiferent de clasa din care făceau parte, erau desconsiderate ca persoane, serveau drept obiect dorințelor și toanelor bărbaților, ba chiar abuzurilor acestora, ea, din amanta acestuia, în momentul în care se îmbolnăvește (suferea de efecte secundare ale tusei convulsive , răcelilor recurente și bronșitei , scuipat cu sânge, dureri de cap, trei avorturi spontane cu regele, precum și un caz neconfirmat de leucoree) și nu îi mai poate oferi momente de plăcere se folosește de alte tertipuri, inteligență, comunicare, manipulare, prin care își definitivează poziția și puterea la curte, devenind prietena și confidenta regelui. Spre deosebire de fostele amante ale regelui s-a dovedit neprețuită, de nădejde, singura persoana în care putea avea încredere și pe care putea conta pentru a-i spune adevărul, indispensabilă căci acesta era predispus la melancolie și plictiseală, numai ea reușind să-l captiveze și să-l amuze, să ii aducă echilibrul.

Despre autor
Anna Mazzola este o scriitoare de ficțiune istorică și gotică. Al treilea său roman, „Fata mecanică” a cărui acțiune este setată în Paris, la mijlocul secolului al XVIII-lea, a fost alegerea Sunday Times Historical Fiction a anului 2022. Romanul ei de debut, „The Unseeing”, a câștigat premiul Edgar Allan Poe. Cel de-al patrulea său roman, „The House of Whispers”, publicat în aprilie 2023, este o poveste cu fantome, cu acțiunea într-o Italie fascistă.
Anul acesta, Anna Mazzola a decis să abordeze și genul thriller, publicând sub numele de Anna Sharpe.
În plus față de a fi autor, Anna este avocat specializat în drepturile omului și justiție penală, lucrând îndeaproape cu victime.
Anna Mazzola locuiește în sudul Londrei, împreună cu soțul și cei doi copii, un șarpe și o pisică. Adoră să audă părerile cititorilor săi și să păstreze contactul cu aceștia pe Goodreads sau pe rețelele de socializare.

 (sursa annamazzola.com)

          Sâmburii de adevăr : 

  Două dintre personajele istorice reale introduse în roman, regele Ludovic al XV-lea și una dintre amantele acestuia,  Madame de Pompadour, ce a avut un rol important în viața acestuia, un alt sâmbure de adevăr ar fi dispariția copiilor în acea perioadă și crearea automatelor. Acestea nu sunt pură ficțiune. În 1741, de Vaucanson inventator și artist francez, renumit prin crearea automatelor, în special al  „Raței care digeră” a fost numit de cardinalul Fleury , ministrul șef al lui Ludovic al XV-lea , inspector al fabricării mătăsii în Franța. El a fost însărcinat cu întreprinderea de reforme ale procesului de fabricare a mătăsii.  Vaucanson a lăsat o colecție cu lucrările sale drept moștenire lui Ludovic al XVI-lea. Un alt aricol interesant despre Vaucanson ar fi de citit aici

  Un alt inventator al automatelor ar fi René Descartes, renumit filozof, om de știință și matematician. Are o poveste atipică de viață ce am aflat-o făcând puțină cercetare asupra automatelor în urma lecturării acestui roman.

   În 1635, s-a născut Francine Descartes, fiica nelegitimă a lui Descartes și a unei servitoare olandeze. Pentru că le-a iubit foarte mult s-a văzut nevoit să încalce convențiile acelor vremuri pentru a le aduce aproape de el. Chiar când se pregătea să o aducă pe Francine, în vârstă de cinci ani, înapoi în Franța pentru a-i oferi o educație potrivită, fetița s -a îmbolnăvit de scarlatină și a murit. 

  Îndurerat peste măsură, Descartes construiește o replică mecanică, izbitor de asemănătoare fiicei lui. Ajunsese să o ia cu el pretutindeni, aceasta ,,dormind într-un tip de sicriu langă patul lui.

  În 1646, chemat la ordinul reginei Christina Suediei călătorește, pe mare, cu corabia, însoțit fiind de automatul ce o înfățișa pe micuța lui. Noaptea o scotea din cutia în care o ținea și vorbea cu ea.

  La un moment dat, nava se confruntă cu o furtună pe mare iar membrii echipajului, superstițioși și suspicioși cu privire la automatul lui Descartes și asupra murmurului auzit nopțile în cabina acestuia, intră, în timp ce acesta doarme, în cabina lui și, oripilați i-au automatul, îl fac bucăți și aruncă peste bord. 

  La scurt timp de la această întâmplare, Descartes nu mai face față durerii, simțind că își pierde fiica pentru a doua oară, pierzând lupta cu viața.

  Mai multe detalii privind povestea rezumată mai sus se găsesc aici.

   Alte detalii interesante privind automate. Mai multe informatii pot fi găsite si aici.

  Ecranizare : Până în clipa de față nu există nicio ecranizare a acestui roman. Ar fi chiar interesanta daca s-ar face.