Sala de bal
AnnA Hope
,, Sala de bal '' ...
O carte excepțională aleasă în mod cu totul întâmplător. Se spune : ,, Nu judeca o carte după coperte ''. Înainte de a vedea lumina tiparului, oare, ele sunt alese în mod aleator ? Bineînțeles, nu. Sunt create tocmai pentru a stârni interesul cititorilor. Doi tineri studenți japonezi au conceput o rețea neurală, ce în urma studierii a zeci de mii de coperte, poate clasifica publicația respectivă din ce categorie face parte. Doar uitându-se la o copertă, neuronii rețelei descoperă genul cărții.
Cum rămâne cu inteligența nativă ? E mai presus de cea artificială ? Făcând un joculeț al minții, poți intui cam ce tip de carte este. Excepție făcând situațiile când coperțile respective nu sunt cele mai bune alegeri.
Privitor la ,,Sala de bal '', coperta nu m-a impresionat. Însă știind că ,, Raftul Denisei '' este o colecție ce mie, personal, îmi stârnește interesul am început căutările febrile ale recenziilor acestui titlu ... de regulă 3,4 pentru a-mi face o idee.
Și da ... am hotărât : ,, E musai s-o am !''.
Sala de bal ce ți-o imaginezi somptuoasă, iluminată puternic, contrastează puternic cu imaginea de pe copertă, ce pare mai degrabă a unei clădiri dezafectate.
Sala de bal este și ... nu este ceea ce ne imaginăm.
Sala de bal a fost spectaculoasă în perioada ei de glorie, totodată inima azilului ,,Menston'' ( pentru săraci și debili mintali ), denumit ulterior ,,High Royds Hospital'' , actualmente fiind închis.
Anna Hope, scriitoare și actriță, împletește, în mod plăcut, imaginația și realitatea istorică.
La vremea respectivă, în 1911, pierderea autocontrolului, un gest impulsiv, puteau constitui stigmatul nebuniei, diferențiindu-te de cei considerați a fi normali. După un astfel de criteriu, destinul Ellei Fay este pecetluit de o mână de oameni ce puteau decide după bunul plac. Tot zbuciumul ei sufletesc și nedreptatea la care a fost supusă, încercările de a convinge de contrariu, nu fac decât să-i înrăutățească situația, fiind nevoită într-un final să-și accepte crunta soartă, internarea forțată în azil. Aici îl întâlnește pe irlandezul John Mulligan, care după decesul fiicei sale și deteriorarea relației cu soția sa, decade psihic fiind diagnosticat ca ,, depresiv melancolic ''. Cele două personaje principale sunt dintre puținii pacienți ,, vii '' ai acestui azil, populat de ,, umbre'' ale debililor mintali și bolnavilor cronici.
Un subiect sensibil și bine documentat este atins de autoare : eugenetica ( ea mai fiind cunoscută și sub denumirile : eugenia sau eugenismul ), teorie socială ce susține îmbunătățirea geneticii umane prin diferite mijloace de intervenție.
Conducerea spitalului nu face excepție din a aplica această teorie pacienților de la ,,Menston'' prin purificarea omenirii de membrii cei mai debili.Metodele inițiale, atît cele reale, cât și cele relatate în carte, în atingerea acestor scopuri, se bazau pe o alimentație selectivă si separarea pe sexe.
Un alt personaj important este doctorul Charles Fuller care printr-un curs de împrejurări își schimbă radical ideile privitor la metodele folosite până atunci de majoritatea adepților eugeneticii.
La început privea cu îngăduință metoda inițială și făcea tot ce-i stătea în putință ca aceasta să dea roade.
,, Sala de bal'' de Anna Hope ( fragment )
,, ........................................................................................................................
Pot afirma fără șovăială, pe baza experienței proprii, că în zilele noastre descendenții degenerați ai debililor mintali și ai săracilor cronici sunt tratați cu mai multă solicitudine, primesc hrană, îmbrăcăminte și îngrijiri medicale mai bune și beneficiază de avantaje mai mari decât copiii oamenilor respectabili care își câștigă existența muncind. Este o situație care se întâlnește atât de des, încât oamenii încep să-și dea seama că nu merită să fii chibzuit, cinstit și darnic.
Charles se foia pe scaun. De câte ori citea sau auzea astfel de lucruri îl cuprindea stânjeneala. ,, Debilii mintali și săracii cronici'' formau majoritatea pacienților de la Sharston și, într-adevăr, primeau mîncare, îmbrăcăminte și îngrijiri medicale bune. Care locuitor al mahalalelor suprapopulate din Bradford bea lapte de la vaci selecționate din rasa Ayrshire, mânca legume și carne proaspătă aproape la fiecare masă de prânz și asculta muzică clasică, interpretată anume pentru el în timp ce-și făcea siesta de după-amiază ? Însă azilul nu era o închisoare. Scopul tratamentului nu era să pedepsească, era să vindece.
Aruncă o privire spre schițele în cărbune și se opri la ochii lui Mulligan. Oare un om ca Mulligan n-ar trebui tratat cu solicitudine ? N-ar trebui să asculte Schubert și să reacționeze la muzica lui ? Omul acesta nu avea un potențial ? Și apoi mai erau serile cu dans; dacă închidea ochii, vedea sala așa cum arătase în seara aceea - focurile arzând vioi în cămine și orchestra care cînta bine ( dacă lăsăm deoparte notele stridente ale lui Goffin ), promițând și mai mult, pacienții bătând din palme, zâmbind și învârtindu-se în perechi pe ringul de dans. Dacă onorabilii cetățeni din Bradford și Leeds n-ar fi vrut ca alienații mintali și săracii să aibă și ei parte de ceva bucurie și - da, de ce să nu recunoaștem ? - de frumusețe în viața lor, atunci ar mai fi construit o astfel de clădire magnifică pentru a-i adăposti ?
Reveni la articolul din broșură, în care argumentația lui Tredgold ajungea la punctul culminant :
Degenerarea crește constant, asemenea unui șuvoi care amenință să devină torent și care va înghiți și anihila întreaga comunitate. Este cât se poate de limpede că ne confruntăm cu o problemă cât se poate de gravă , fără îndoială de importanță vitală nu doar pentru mersul nostru înainte, ci pentru însăși existența noastră.
Aha! Ăsta era miezul chestiunii. Dar, cu toate că își dădea prea bine seama care e problema - Sharston dădea pe de lături de săraci și de nebuni -, Charles nu era lămurit ce mijloace ar fi potrivite ca să-i dea de capăt.
Un lucru era neîndoielnic, și anume că debilii mintali ar trebui împiedicați să se înmulțească. Dar despre cum să procedeze - cum să definească acea categorie anume și cum să aplice prevenția - în acest sens nu mai era așa de sigur. Ideea punerii în practică îl tulbura.
Separarea pe sexe a pacienților se putea face ușor prin mijloacele blânde de care dispuneau la Sharston, și, de vreme ce tot se aflau aici, poate că mâncarea bună, purtarea exemplară și munca cinstită (ca să nu mai vorbim de muzica bună), i-ar ajuta să se îndrepte.
Să devină specimene mai bune.
De fapt, își zicea Charles , toate se rezumau la această idee: dacă credeai că oamenii se pot schimba sau nu.
.........................................................................................................................''
Evenimentele ce se succed ulterior îl determină pe Charles să conchidă că oamenii nu se schimbă, urmînd să adopte soluția radicală.
Părerea Societății de Eugenetică era că lipsa de inițiativă, lipsa de control și absența totală a unei percepții corecte sunt adevăratele cauze ale pauperismului ( starea extremă de sărăcie ) și nu cauzele economice, ale clasei nevoiașe, drept urmare fenomenul trebuind a fi combătut. Cum ? Prin eugenetică.
Se considera că rasa este primejduită, ajungându-se la sterilizarea forțată a celor cu defecte genetice, omorârea persoanelor cu afecțiuni grave, ajungându-se la genocid asupra raselor privite ca inferioare.
Metodele radicale la care s-a ajuns au încălcat sever drepturile omului. Un alt abuz al acelor vremuri era că orice femeie ce dădea naștere unui copil nelegitim în timp ce primea ajutor de pauperitate ( să-l numesc social ), urma să fie considerată ,, debilă mintal'', devenind pasibilă de internare forțată.
Destinele celor doi protagoniști se împletesc, povestea lor nefiind una siropoasă. În sufletul încărcat al lui John tresaltă un sentiment demult uitat ce, la un moment dat, îl copleșește.
Îl uimi până și pe el când începu să se gândească la ea de fiecare dată când ieșea afară, în răcoarea dimineților, dimineți înrourate a căror umezeală dulce anunța căldura zilei. Mirosul îl ducea cu gândul departe, amintindu-i de vremurile când era pe drumuri toată noaptea, de răsăritul soarelui și de oamenii care ieșeau din case doar ca să stea afară și să întâmpine o nouă zi.
Începu să bage de seamă lucruri peste care înainte trecea cu vederea: strălucirea frunzelor noi ale bătrânului stejar; felul în care rândunelele se înălțau spre soare, mai sigure de ele acum, și se scăldau în lumina lui, cu piepturile sclipind argintii, împletind și țesând razele.
Nu i se părea drept ca el să vadă acele lucruri, și ea, la fel ca celelalte femei, nu.
Așadar se apucă să se uite bine la lucrurile pe care le vedea, ca să aiba ce să-i povestească vinerea, în sala de bal, lucruri pe care le fura din lumea luminoasă de afară și le ducea cu el pe coridoarele întunecoase din clădire.
Dar, când ajungeau să danseze împreună, era târziu, ea părea obosită, mirosea înțepător a săpun și a locuri închise, iar ochii îi erau adumbriți, temători. Se învârteau de câteva ori pe ringul de dans, însă vorbele lui rămăneau nerostite, se simțea nătâng şi de prisos din cauză că nu izbutea să-i spună nimic. Când se termina dansul se ducea înapoi la locul lui din colțul cel mai îndepărtat și rămânea cu ochii în pământ, sucind șapca în mâini.
"De prisos."
"De prisos."
"Asta-i tot ce ești în stare să faci? Doar atât..."
...................................................................................................................... ''.
M-a impresionat sensibilitatea lui extremă : ,, Nu i se părea drept ca el să vadă acele lucruri, și ea, la fel ca celelalte femei, nu. '' Mi se pare o dovadă definitorie a iubirii adevărate să te gândești la simțămintele celuilalt, să te simți inconfortabil, poate chiar ,, vinovat'' neputând împărtăși bucuria cu cel drag !
Sentimente ce te-ncearcă pe parcursul lecturării : empatie pentru personajele aflate în situații injuste, pentru regretele tardive avute în urma unor decizii nesăbuite, luate pe moment, dar care schimbă destine și dacă ești mai sensibil, muuuulte lacrimi ... ( o cutie de batistuțe aflate la-ndemână ar fi chiar indicată ).
Concluzia : Subiectul cărții îți lasă o urmă de tristețe, în schimb, savurezi cu plăcere finețea la detalii și sensibilitatea cu care scrie Anna Hope.
Sâmburele de adevăr :
Romanul ,, Sala de bal '' are la bază doi sâmburi de adevăr : existența în realitate a ,,Azilului Menston'', unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, denumit ulterior ,,Spitalul High Royds'' și teoria Eugeneticii ( Eugeniei ) termen inventat pentru controlul evoluției umane în 1883 de Francis Galton. Chiar Platon a sugerat aplicarea principiilor de reproducere la om în jurul anului 400 î.e.n.
De știut : Interesant este că cei ce-și știu strămoși care să fi ajuns internați, din varii motive, în acel azil, pot actualmente, căuta detalii în arhiva acestuia :
Baza de date Spitalul National de Arhive ; pot căuta și Discovery ( Istorie de familie -unde pot găsi o multitudine de alte categorii de înregistrări pentru a-și găsi strămoșii ; documente militare, testamente, recensământ etc ).
Ecranizare : Până în clipa de față niciuna.
Sala de bal a azilului ,, High Royds ''.
Despre : ANNA HOPE
Despre : SPITALUL ,,HIGH ROYDS''
Cum rămâne cu inteligența nativă ? E mai presus de cea artificială ? Făcând un joculeț al minții, poți intui cam ce tip de carte este. Excepție făcând situațiile când coperțile respective nu sunt cele mai bune alegeri.
Privitor la ,,Sala de bal '', coperta nu m-a impresionat. Însă știind că ,, Raftul Denisei '' este o colecție ce mie, personal, îmi stârnește interesul am început căutările febrile ale recenziilor acestui titlu ... de regulă 3,4 pentru a-mi face o idee.
Și da ... am hotărât : ,, E musai s-o am !''.
Sala de bal ce ți-o imaginezi somptuoasă, iluminată puternic, contrastează puternic cu imaginea de pe copertă, ce pare mai degrabă a unei clădiri dezafectate.
Sala de bal este și ... nu este ceea ce ne imaginăm.
Sala de bal a fost spectaculoasă în perioada ei de glorie, totodată inima azilului ,,Menston'' ( pentru săraci și debili mintali ), denumit ulterior ,,High Royds Hospital'' , actualmente fiind închis.
Anna Hope, scriitoare și actriță, împletește, în mod plăcut, imaginația și realitatea istorică.
La vremea respectivă, în 1911, pierderea autocontrolului, un gest impulsiv, puteau constitui stigmatul nebuniei, diferențiindu-te de cei considerați a fi normali. După un astfel de criteriu, destinul Ellei Fay este pecetluit de o mână de oameni ce puteau decide după bunul plac. Tot zbuciumul ei sufletesc și nedreptatea la care a fost supusă, încercările de a convinge de contrariu, nu fac decât să-i înrăutățească situația, fiind nevoită într-un final să-și accepte crunta soartă, internarea forțată în azil. Aici îl întâlnește pe irlandezul John Mulligan, care după decesul fiicei sale și deteriorarea relației cu soția sa, decade psihic fiind diagnosticat ca ,, depresiv melancolic ''. Cele două personaje principale sunt dintre puținii pacienți ,, vii '' ai acestui azil, populat de ,, umbre'' ale debililor mintali și bolnavilor cronici.
Un subiect sensibil și bine documentat este atins de autoare : eugenetica ( ea mai fiind cunoscută și sub denumirile : eugenia sau eugenismul ), teorie socială ce susține îmbunătățirea geneticii umane prin diferite mijloace de intervenție.
Conducerea spitalului nu face excepție din a aplica această teorie pacienților de la ,,Menston'' prin purificarea omenirii de membrii cei mai debili.Metodele inițiale, atît cele reale, cât și cele relatate în carte, în atingerea acestor scopuri, se bazau pe o alimentație selectivă si separarea pe sexe.
Un alt personaj important este doctorul Charles Fuller care printr-un curs de împrejurări își schimbă radical ideile privitor la metodele folosite până atunci de majoritatea adepților eugeneticii.
La început privea cu îngăduință metoda inițială și făcea tot ce-i stătea în putință ca aceasta să dea roade.
,, Sala de bal'' de Anna Hope ( fragment )
,, ........................................................................................................................
Pot afirma fără șovăială, pe baza experienței proprii, că în zilele noastre descendenții degenerați ai debililor mintali și ai săracilor cronici sunt tratați cu mai multă solicitudine, primesc hrană, îmbrăcăminte și îngrijiri medicale mai bune și beneficiază de avantaje mai mari decât copiii oamenilor respectabili care își câștigă existența muncind. Este o situație care se întâlnește atât de des, încât oamenii încep să-și dea seama că nu merită să fii chibzuit, cinstit și darnic.
Charles se foia pe scaun. De câte ori citea sau auzea astfel de lucruri îl cuprindea stânjeneala. ,, Debilii mintali și săracii cronici'' formau majoritatea pacienților de la Sharston și, într-adevăr, primeau mîncare, îmbrăcăminte și îngrijiri medicale bune. Care locuitor al mahalalelor suprapopulate din Bradford bea lapte de la vaci selecționate din rasa Ayrshire, mânca legume și carne proaspătă aproape la fiecare masă de prânz și asculta muzică clasică, interpretată anume pentru el în timp ce-și făcea siesta de după-amiază ? Însă azilul nu era o închisoare. Scopul tratamentului nu era să pedepsească, era să vindece.
Aruncă o privire spre schițele în cărbune și se opri la ochii lui Mulligan. Oare un om ca Mulligan n-ar trebui tratat cu solicitudine ? N-ar trebui să asculte Schubert și să reacționeze la muzica lui ? Omul acesta nu avea un potențial ? Și apoi mai erau serile cu dans; dacă închidea ochii, vedea sala așa cum arătase în seara aceea - focurile arzând vioi în cămine și orchestra care cînta bine ( dacă lăsăm deoparte notele stridente ale lui Goffin ), promițând și mai mult, pacienții bătând din palme, zâmbind și învârtindu-se în perechi pe ringul de dans. Dacă onorabilii cetățeni din Bradford și Leeds n-ar fi vrut ca alienații mintali și săracii să aibă și ei parte de ceva bucurie și - da, de ce să nu recunoaștem ? - de frumusețe în viața lor, atunci ar mai fi construit o astfel de clădire magnifică pentru a-i adăposti ?
Reveni la articolul din broșură, în care argumentația lui Tredgold ajungea la punctul culminant :
Degenerarea crește constant, asemenea unui șuvoi care amenință să devină torent și care va înghiți și anihila întreaga comunitate. Este cât se poate de limpede că ne confruntăm cu o problemă cât se poate de gravă , fără îndoială de importanță vitală nu doar pentru mersul nostru înainte, ci pentru însăși existența noastră.
Aha! Ăsta era miezul chestiunii. Dar, cu toate că își dădea prea bine seama care e problema - Sharston dădea pe de lături de săraci și de nebuni -, Charles nu era lămurit ce mijloace ar fi potrivite ca să-i dea de capăt.
Un lucru era neîndoielnic, și anume că debilii mintali ar trebui împiedicați să se înmulțească. Dar despre cum să procedeze - cum să definească acea categorie anume și cum să aplice prevenția - în acest sens nu mai era așa de sigur. Ideea punerii în practică îl tulbura.
Separarea pe sexe a pacienților se putea face ușor prin mijloacele blânde de care dispuneau la Sharston, și, de vreme ce tot se aflau aici, poate că mâncarea bună, purtarea exemplară și munca cinstită (ca să nu mai vorbim de muzica bună), i-ar ajuta să se îndrepte.
Să devină specimene mai bune.
De fapt, își zicea Charles , toate se rezumau la această idee: dacă credeai că oamenii se pot schimba sau nu.
.........................................................................................................................''
Evenimentele ce se succed ulterior îl determină pe Charles să conchidă că oamenii nu se schimbă, urmînd să adopte soluția radicală.
Părerea Societății de Eugenetică era că lipsa de inițiativă, lipsa de control și absența totală a unei percepții corecte sunt adevăratele cauze ale pauperismului ( starea extremă de sărăcie ) și nu cauzele economice, ale clasei nevoiașe, drept urmare fenomenul trebuind a fi combătut. Cum ? Prin eugenetică.
Se considera că rasa este primejduită, ajungându-se la sterilizarea forțată a celor cu defecte genetice, omorârea persoanelor cu afecțiuni grave, ajungându-se la genocid asupra raselor privite ca inferioare.
Metodele radicale la care s-a ajuns au încălcat sever drepturile omului. Un alt abuz al acelor vremuri era că orice femeie ce dădea naștere unui copil nelegitim în timp ce primea ajutor de pauperitate ( să-l numesc social ), urma să fie considerată ,, debilă mintal'', devenind pasibilă de internare forțată.
Destinele celor doi protagoniști se împletesc, povestea lor nefiind una siropoasă. În sufletul încărcat al lui John tresaltă un sentiment demult uitat ce, la un moment dat, îl copleșește.
Fragment din carte :
,, .............................................................................................................................
În timp ce lucra, gândul la ea și la celelalte femei închise în clădire nu-i dădea pace, întocmai ca o piatră în pantof, nu o piatră mare, si una care te lăsa să mergi mai mulți kilometri în ritmul tău obișnuit, dar de care nu puteai totuși uita.Îl uimi până și pe el când începu să se gândească la ea de fiecare dată când ieșea afară, în răcoarea dimineților, dimineți înrourate a căror umezeală dulce anunța căldura zilei. Mirosul îl ducea cu gândul departe, amintindu-i de vremurile când era pe drumuri toată noaptea, de răsăritul soarelui și de oamenii care ieșeau din case doar ca să stea afară și să întâmpine o nouă zi.
Începu să bage de seamă lucruri peste care înainte trecea cu vederea: strălucirea frunzelor noi ale bătrânului stejar; felul în care rândunelele se înălțau spre soare, mai sigure de ele acum, și se scăldau în lumina lui, cu piepturile sclipind argintii, împletind și țesând razele.
Nu i se părea drept ca el să vadă acele lucruri, și ea, la fel ca celelalte femei, nu.
Așadar se apucă să se uite bine la lucrurile pe care le vedea, ca să aiba ce să-i povestească vinerea, în sala de bal, lucruri pe care le fura din lumea luminoasă de afară și le ducea cu el pe coridoarele întunecoase din clădire.
Dar, când ajungeau să danseze împreună, era târziu, ea părea obosită, mirosea înțepător a săpun și a locuri închise, iar ochii îi erau adumbriți, temători. Se învârteau de câteva ori pe ringul de dans, însă vorbele lui rămăneau nerostite, se simțea nătâng şi de prisos din cauză că nu izbutea să-i spună nimic. Când se termina dansul se ducea înapoi la locul lui din colțul cel mai îndepărtat și rămânea cu ochii în pământ, sucind șapca în mâini.
"De prisos."
"De prisos."
"Asta-i tot ce ești în stare să faci? Doar atât..."
...................................................................................................................... ''.
M-a impresionat sensibilitatea lui extremă : ,, Nu i se părea drept ca el să vadă acele lucruri, și ea, la fel ca celelalte femei, nu. '' Mi se pare o dovadă definitorie a iubirii adevărate să te gândești la simțămintele celuilalt, să te simți inconfortabil, poate chiar ,, vinovat'' neputând împărtăși bucuria cu cel drag !
Sentimente ce te-ncearcă pe parcursul lecturării : empatie pentru personajele aflate în situații injuste, pentru regretele tardive avute în urma unor decizii nesăbuite, luate pe moment, dar care schimbă destine și dacă ești mai sensibil, muuuulte lacrimi ... ( o cutie de batistuțe aflate la-ndemână ar fi chiar indicată ).
Concluzia : Subiectul cărții îți lasă o urmă de tristețe, în schimb, savurezi cu plăcere finețea la detalii și sensibilitatea cu care scrie Anna Hope.
Sâmburele de adevăr :
Romanul ,, Sala de bal '' are la bază doi sâmburi de adevăr : existența în realitate a ,,Azilului Menston'', unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, denumit ulterior ,,Spitalul High Royds'' și teoria Eugeneticii ( Eugeniei ) termen inventat pentru controlul evoluției umane în 1883 de Francis Galton. Chiar Platon a sugerat aplicarea principiilor de reproducere la om în jurul anului 400 î.e.n.
De știut : Interesant este că cei ce-și știu strămoși care să fi ajuns internați, din varii motive, în acel azil, pot actualmente, căuta detalii în arhiva acestuia :
Baza de date Spitalul National de Arhive ; pot căuta și Discovery ( Istorie de familie -unde pot găsi o multitudine de alte categorii de înregistrări pentru a-și găsi strămoșii ; documente militare, testamente, recensământ etc ).
Ecranizare : Până în clipa de față niciuna.
Sala de bal a azilului ,, High Royds ''.
Comentarii
Trimiteți un comentariu