Recenzii cărți cu sâmbure de adevăr și nu numai

 

                                                                 Arta regală a otrăvurilor

   Anunțam că voi reveni curând cu recenzia cărții ,,Arta regală a otrăvurilor'' de Eleanor Herman. Cam lungă așteptarea pentru termenul transmis ca fiind curând. Am zis, însă, având în vedere titlul anunțat,  să treacă sărbătorile pentru a nu da niscaiva idei. Ce-i drept, glumesc! Dar mai bine o glumă sau o picanterie spusă decât una în farfurie. Pentru că, ei bine, contrar așteptărilor în care capetele încoronate erau servite cu bucate alese, sofisticat asezonate, o astfel de mâncare puternic condimentată trezea suspiciuni întrucât mirodeniile foloseau drept scop nu de a încânta papillele gustative, ci de a ascunde gustul anumitor substanțe otrăvitoare. Nimic din ceea ce ne-am imagina ca făcând parte din strălucirea acelor vremuri nu reflectă, nici pe departe, realitatea. În urma lecturării cărții m-am simțit aidoma unui copil ce a aflat de inexistența lui Moș Crăciun. Ținutele princiare minunate, admirate în tablourile cu aristocrații sau suveranii vremurilor demult apuse, viața ce transpare din crâmpeiele redate de pictorii acelor vremuri, castelele, mobilierul somptuos, obiectele de decor, vesela, bijuteriile, toate de o frumusețe și finețe copleșitoare, ți se derulează în fața ochilor, frumos ca într-un spectacol, încântând, îmbătându-te vizual. Oare câți dintre noi am vrea să mai știm și ce este în culise? Majoritatea ne mulțumim cu feeria spectacolului. 

   Mică fiind, mă fascinau filmele de epocă și dacă ar fi fost cu putință să schimb cursul vieții, multă vreme am spus că mi-ar fi plăcut să trăiesc prin anii 1800.  Deși nu sunt o persoană interesată material, văzând, în filme,  contrastele, atât de puternice, ale acelor vremuri, sărăcia lucie comparativ cu fastul curților regale, în mod cert, mi-ar fi plăcut să fac parte din nobilime. Era clar că în acele timpuri nu existau toate facilitățile ce ne ușurează traiul, locuintele nefiind racordate la surse de apă, gaze, lumină. Însă, nu cred că ne-am străduit prea tare în a face un exercițiu de imaginație, în acest sens. Am aflat, în timp, pe alocuri, cât de spinoasă era igiena acelor vremuri, dar nu într-atât cât mi-a fost dat să aflu parcurgând aceasta lectură. De asemenea te intrigă toate acele jocuri de putere, rivalități și intrigi urzite între curteni. Morțile persoanelor relativ tinere, din familiile regale, erau sub semnul suspiciunii, ca fiind otrăvite. Chiar și așa, fără a te gândi la acest aspect, speranța de viață a acelor vremuri era foarte scăzută, adesea sub 40 de ani, din cauza mortalității infantile ridicate și a condițiilor sanitare precare. Având drept aceleași cauze, nu făceau rabat nici cei din nobilime. 

   Mergând pe acelaș considerent, de a cerceta cauzele unor astfel de decese, îmbinând  pasiunea pentru trecut și atracția pentru emsiuni despre investigații criminalistice, autoarea a conceput această lucrare ce ne îmbogățește intelectual, face mai multă lumină în trecut și ne face să apreciem mai mult ce avem, momentele actuale, asta în cazul în care nu am făcut-o deja.

  În munca sa de cercetare a acestei scrieri, autoarea, având marele avantaj de a avea acces unic  la arhivele regale, a învățat, printre altele, cum se făceau autopsiile și îmbălsămările în secolul XVI-lea, a citit cărți cu rețete pentru frumusețe din perioada  Renașterii, rețete având drept ingrediente mercur, plumb, arsenic, reziduuri excretate de corpul uman în urma digestiei (mi-e jenă să reproduc ad litteram termenii folosiți), ba chiar și grăsime umană, a investigat modalitățile prevenirii otrăvirii la palat, protocoale și antidoturi, viața nesănătoasă a suveranilor, a analizat 20 de cazuri ale unor inși presupuși a fi fost otrăviți, dintre aceștia renumiți fiind Napoleaon Bonaparte și Mozart. Pe când medicii de la curte au avut cauze de deces neelucidate, știința vremurilor noastre a adus lumină, în acest sens, dând răspuns în cazul acestor morți misterioase. Cu toate acestea, este neputincioasă în a detecta unele dintre otrăvurile radioactive actuale care provoacă insuficiențe functiilor organelor sau chiar decesul. Și astfel ne intoarcem la Renastere, când medicii nu aveau nicio modalitate prin care să determine ce otravă a fost folosită pentru uciderea unor pacienți, dacă se folosise într-adevăr otrava. Pentru că da, vremurile s-au schimbat însă nu și jocurile de putere. Autoarea ne poartă în acest periplu din perioada Renașterii până în prezent, când în loc de corn de inorog, ai vântura deasupra bucatelor, mai bine, un contor Geiger. Îmi amintesc, drept exemplu, un caz foarte mediatizat anii trecuți,  pe cel al lui Aleksei Anatolievici Navalnîi a fost un jurist, activist și politician rus. 

   Revenind la perioada renascentistă și concluzionând, chiar și în păturile sociale cele mai înalte, în curțile regale ale Europei abundau boala, nepăsarea, mizeria și crima. Nu făceau rabat de la a fi descrise astfel, niciuna dintre curțile importante regale, franceză, engleză, italiană. Italia era centrul comerțului cu otrăvuri, însăși familia domnitoare de Medici din Toscana, dar și Republica Venețiană înființând fabrici de otrăvuri producătoare de toxine dar și antidoturi, acestea fiind testate pe animale și deținuții condamnați. În timp ce romanii, în Anticihitate, foloseau otrăvuri pe bază de plante, în perioada Renașterii erau folosite otrăvuri din metale grele, letalul cvartet fiind alcătuit din arsenic, antimoniu, plumb și mercur. 

   ,,Popularitatea larg răspândită a otrăvii a durat până în secolul al XVII-lea. Până să fie executată în 1659, o femeie pe nume Giulia Toffana vânduse otrăvuri timp de 50 de ani în Napoli și în Roma, în mare parte femeilor care se doreau văduve, omorând aproximativ 600 de persoane. Ea a creat ceea ce avea să fie cunoscut drept Aqua Toffana, o fiertură toxică de arsenic, plumb și belladona, incoloră și insipidă, putând fi cu ușurință amestecată în vin, și care a rămas otrava preferată mult timp dupa moartea Giuliei. Pentru a păcăli autoritățile, ea își vindea otrava drept apa sfințită, în flacoane de sticlă cu chipuri de sfinți pe ele, ori în recipiente pentru cosmetice. 

   În 1676, Marie-Madeleine-Marguerite d'Aubray, marchiza de Brinvilliers, în vârstă de 46 de ani, a afost executată la Paris întrucât folosise Aqua Toffana ca să-și ucidă tatăl și doi dintre frați, pentru a le moșteni proprietățile. În timpul interogatoriului, ea a declarat: ,, Jumătate din oamenii de seamă sunt implicați în astfel de lucruri, iar dacă aș vorbi, i-aș distruge. '' Și, într-adevăr, trei ani mai târziu, 319 persoane din Paris și din împrejurimi au fost arestate -inclusiv mulți curteni-, iar 36 dintre ele au fost condamnate la moarte pentru otrăvire.''

   Ca o mica paranteza, personal, facand referire la micuta mea, aveam în uz expresia ,,a te servi ca pe o prințesă'' și lecturând primele 50 de pagini ale cărții, mi-am spus mai bine nu, categoric ,,Nu!'', ci, mai degrabă, voi rectifica cu: ,,Servește mama suflețelul adorat!''.

   Deci cum erau servite capetele încoronate? Care era ritualul? Oare mâncau, așa, hulpav, bucatele alese, precum vedem în filme? Nicidecum! Sau dădeau dovadă de bunele maniere în timpul ospățului? 

  Știut fiind faptul că era suficientă o singură persoană a strecura otravă în mâncarea regelui, indiferent de apetitul și maniera în care acesta ar fi consumat bucatele, trecea mult timp până a se desfăta cu ea, din cauza procedurilor îndelungi de testare atât a alimentelor cât și a veselei, tacâmurilor și șervetelor, dacă acestea ar fi intrat în contact cu otravă. Ne imaginăm că toate acestea ar fi arătat ca scoase din țiplă, pentru a se bucura monarhul de un adevărat festin regal? Ei bine, nu. 

   ,,Henric al VII-lea avea 200 de oameni angajați în bucătăriile sale de la Hampton Court: bucătari, spălătorese, administratori, cioplitori, hamali, brutari, măcelari, grădinari, paharnici, cei care răspundeau de magaziile dar şi de depozitele domnești și alți oameni pricepuți care se ocupau de cules, de tăiat, de fiert, de gătit, de cărat, de pus mâncare în farfurii, de curățat și de făcut diverse comisioane. Bucătăriile regale erau adevărate fabrici de mâncare, producând sute de mese pe zi pentru care slujitorii munceau din greu mai întâi să le servească apoi să strângă.

   Cu un număr atât de mare de mâini care-i atingeau mâncarea, ce făcea un cap încoronat pentru a evita să înghită otravă? Unul dintre primele sfaturi vine de la un mare medic, filosof și savant evreu, Maimonides, care în 1198, a scris un tratat pe această temă pentru patronul său, sultanul Saladin al Egiptului si Siriei. El îl sfătuia pe acesta să nu mănânce alimente cu texturi neuniforme, cum ar fi supe și tocane, ori cu arome puternice care ar fi putut masca mirosul sau caracteristicile unei otrăvi.

   ..........................................................................................................................................

   Timp de mii de ani, regii au angajat degustători pentru a verifica fiecare fel de mâncare înainte ca ea să ajungă în  gura regală. Cu toate acestea, otrăvurile - chiar și o doză consistentă de arsenic - nu acționează neapărat imediat. Contrar celor văzute în filme, victima otrăvită nu înghițea ceva, se prindea cu mâinile de gât și cădea pe podea fără suflare. Timpul necesar până la apariția primelor simptome (dureri abdominale, stări de vomă și diaree) varia foarte mult în funcție de înălțimea, greutatea, genele, starea generală de sănătate ale individului și de câtă mâncare era deja în stomac, ceea ce încetinea absorbția otrăvii. 

   Desigur, familia regală nu aștepta la masă o oră, sau doua după ce degustătorul încerca bucatele ca să vadă dacă acesta începea să vomite - mâncarea ar fi ajuns sleită de-a binelea. În mod evident, regii și medicii lor nu cunoșteau acest amănunt legat de o reacție întârziată și se așteptau ca degustătorii să înceapă să horcăie și să vomite imediat. De asemenea, se bazau, probabil, pe degustător să simtă anumite mirosuri ori texturi dubioase. 

   Conform lui Mainmoides, era de preferat ca degustătorul - ori gazda pe care regele o suspecta de intenții necurate față de el - să ia o porție generoasă din mâncarea care trebuia testată, și nu o fărâmă, doar așa, de politețe.  ,, Cine vrea să se păzească de o persoană pe care o bănuiește'', scria filosoful, ,,nu ar trebui să mănânce din bucatele sale până ce suspectul nu mănâncă o cantitate suficientă din ele. El nu ar trebui să se mulțumească cu înghițirea unui singur dumicat, așa cum am văzut eu că fac bucătarii regilor în prezența acestora.''

   Pentru a împiedica otrăvirea fiului și moștenitorului său dobândit cu greu, viitorul Eduard al VI-lea, Henric al VIII-lea îi punea pe degustători să se îmbuibe cu laptele, pâinea, carnea, ouăle și untul tânărului prinț înainte ca băiatul să ia mai mult de o lingură.  

   ,,In Evul Mediu, degustarea mâncării regelui a devenit un complicat set de protocoale, ritualuri și măsuri de protecție. Degustarea începea în bucătăria regelui. 

.............................................................................................................................................

   Când aveau în față orice fel de mâncare cu crustă, de exemplu, plăcintă cu carne, degustătorii spărgeau crusta, înmuiau pâine în compoziția de dedesubt, apoi gustau. Când monarhul primea o tipsie de mâncare, amestecul rezultat nu numai că era rece, dar se prea poate și să fi arătat mai degrabă a mâncare pentru câini decât pentru o masă regească.

   Slujitorii purtau bucatele degustate într-o procesiune către sala de mese a monarhului, unde le așezau cu grijă pe o credenta, o piesă de mobilier medievală, formată dinr-un corp așezat deasupra bufetului propriu-zis sau pe montanți sculptați, al cărui nume provenea de la diversele teste de ,,crezare'' pentru otrăvuri care se desfășurau acolo. Fiecare slujitor trebuia să mănânce el însuși din bucatele pe care le cărase, gardienii înarmați asigurandu-se că nici o persoană neautorizată nu se apropia de bucate.

   Orice primea regele - fie apă, vin sau bere slabă - era de asemenea gustat. Degustătorul turna câteva picături din băutura respectivă într-un ,,pocal de degustare'' și le bea. Un servitor testa de asemenea apa folosită de rege pentru spălatul mâinilor înainte și dupa masă, turnând putina apă din vasul pentru rege peste propriile mâini, ca să vadă dacă îi provoacă dureri, mâncărimi sau arsuri.

   Însă verificările nu erau rezervate doar pentru mâncare și băutură. Slulitorii pupau, de asemenea, fața de masă a regelui, precum și pernița pentru șezut. Dacă buzele nu se umflau sau nu se iritau, presupuneau că obiectele respective nu erau otrăvite.

   Până și sarea regelui era gustată, responsabilul cămării regale lua puțină sare din solnița mare și frumos ornată și i-o dădea ușierului să o guste. Slujitorul însărcinat cu aducerea șervetului regelui din dulapul de albituri făcea asta punând respectivul ștergar pe după gat, astfel încât să nu poată ascunde vreo otravă printre faldurile lui. Conform unei relatări din 1465, ,,atunci slugerul luă șervetul de pe umerii lui și își lipi buzele de el ca să-l probeze, apoi i-l dădu stăpânului. Luă apoi lingura, o șterse și o pupă ca s-o probeze...'' Cu tot acest pupat al ustensilelor regelui, probabilitatea ca Înălțimea Sa regală să se îmbolnăvească de la microbi era mai mare decât să se îmbolnăvească otrăvit cu arsenic.

..............................................................................................................................................

   Înainte ca Ludovic al XIV-lea să intre în salonul de luat masa, Ofițerii Pocalului făceau ,,proba'' fețelor de masă, a șervetelor, a pocalelor, a farfuriilor, a tacâmurilor și a scobitorilor, pupându-le pe rând, frecându-le de pielea lor și, în unele cazuri, frecând pâinea de vesela de pe masă și apoi mâncând-o. Un servitor umezea chiar șervetul fin de in al regelui și apoi își freca mâinile cu el înainte de a-l împături și a-l așeza înapoi pe masă. Destul de straniu, regele folosea întotdeauna un șervet murdar și umed.

   În acelaș timp, servitorii din Oficiul Gurii Regale aflați la bucătărie gustau mâncarea regelui. Astfel, fiecare lua câte un preparat și își aliniau cu pompă armele ca să se asigure că nimeni nu se apropia de mâncare. Acest contingent își începea lungul drum către camera de zi a regelui. După ce părăseau bucătăriile regale, traversau o stradă, intrau prin aripa de vest a castelului, urcau un etaj, traversau câteva coridoare lungi, parcurgeau vestibulul superior al Scării Prințesei, treceau prin Salonul Negustorilor, Marea Sală a Gărzilor, vestibulul superior al scării de marmură și Sala Gărzilor Regelui, înainte să ajungă în prima anticameră a apartamentelor regelui. Când ajumgeau la rege, ne putem imagina, mâncarea era, în cel mai fericit caz, călduță. Pe tot parcursul mesei, servitorii de la masa degustătorilor continuau să ia bucatele din preparatele regelui și să le mănânce.

   La fel ca Ludovic al XIV-lea, Tudorii mâncau de obicei în apartamentele lor private, bucurându-se de o atmosferă mai relaxată, cu mai puțină pompă și protocoale. Dar, spre deosebire de Ludovic, ei aveau mici bucătării private sub apartamentele regale din diferitele lor palate. Aceste bucătării private ofereau avantajul unei mâncări mai calde, care nu trebuia transportată printr-o curte rece, și un risc mai redus de otrăvire, deoarece doar o mână de servitori de încredere se apropiau de alimente.

................................................................................................................................................   

   Servitorii din casă aveau motive întemeiate să aibă grijă ca regele să nu fie otrăvit sau chiar bănuit a fi fost când el suferea, de fapt, de un biet deranjament intestinal. Dacă intestinele regelui se răzvrăteau, regele putea porunci ca oricare dintre acești servitori să fie torturat îngrozitor și, sub o asemenea tortură, chiar și cea mai nevinovată persoană mărturisea probabil o crimă.  Odată ce era smulsă o mărturisire, împreună cu bucăți de carne, cu cleștele înroșit, otrăvitorul care mărturisea era executat într-o manieră oribilă: spânzurat, târât, de obicei de un cal, pe un cadru de lemn până la locul unde era tăiat în sferturi, sau dezmembrat de patru cai mânați în patru direcții opuse.''

   De asemenea monarhii erau îngroziți nu numai de ceea ce consumau, cât și de lucrurile, posibil îmbibate cu otravă, ca odată atinse, să-i permită acesteia să intre în piele. Cei ce pregăteau patul lui Henric al VIII-lea, în fiecare dimineață, atingeau cu buzele fiecare petic de cearceaf, pernă și pătură pentru a demonstra că nu le dăduseră cu otravă. Hainele fiului regelui, deși abea aduse de la croitor erau mai întâi spălate și uscate în fața șemineului, pentru a îndepărta orice substanță vătămătoare. Toate articolele vestimentare ale fiului regelui erau verificate, mai întâi, de către slujitori, aceștia frecându-le, pe față și pe dos, de pielea lor, eventual îmbrăcând un băiat de dimensiunile prințului și așteptând să vadă dacă acesta urlă ca îi ia pielea foc. Multă strictețe era și în atingerea prințului, un număr foarte redus de persoane având această permisiune. chiar și așa, puținele persoane cărora le era îngăduit a săruta mâna băiatului trebuiau să facă, mai întâi o ,,repetiție a plecăciunii' pupând mâna unui servitor, așteptând toți să vadă dacă locul pupat se înroșea ori bășica, de la posibila otravă pe care cel ce o pupase și-ar fi putut-o aplica pe buze, peste un strat de antidot. Până și perna pusă peste oala de noapte a prințului era testată. Se presupune  că unul dintre servitori se așeza pe ea, cu dosul gol, așteptând să vadă dacă acesta se înroșește.

   Wiliam Cecil, secretarul de stat al reginei Elisabeta I, în anul 1560, îngrijorat din cauza unui complot al catolicilor, de otrăvire a noii regine protestante, a luat măsuri exagerate de precauție nu doar privind mâncarea acesteia, cât și tot soiul de articole ce vor atinge orice parte a trupului dezgolit, al acesteia. Astfel damele de companie ale reginei trebuiau să pupe, să frece, ba chiar să probeze articolele de lenjerie corporală ale acesteia.

   Regii se temeau să nu fie asasinați de proprii lor doctori.  Cardinalul Alfonso Petrucci al Sienei, a încercat în anul 1517 să-l otrăvească pe Papa Leon al X-lea ordonându-i medicului acestuia să îi ungă dosul bolnav cu o alifie otrăvită. Odată deconspirat complotul, cardinalul a fost executat. În anul 1613, sir Thomas Overbury a murit în chnuri întrucât dușmanii săi aflați la curtea lui Iacob I au pus un doctor să îi facă o clismă cu acid sulfuric.

   Cunoștințele medicale privind corpul uman, erau la acea vreme, infime, prin urmare orice problemă digestivă, a cuiva,  era privită de către ceilalți cu suspiciune și groază. Ori, probleme digestive, erau cu duiumul, carnea nu era gătită uniform, pregătită fiind la proțap, rămânea pe jumătate crudă, fântânile erau contaminate, bucătarii se spălau rareori pe mâini.

   Până în secolul al XV-lea, se efectuau autopsii pe majoritatea personalităților regale, în special pentru a domoli zvonurile frecvente despre otrăviri. Cu toate că știau, în mare, cum arată organele otrăvire, medicii palatelor, căutau, de asemenea indicii ale unor cauze naturale ce ar fi putut provoca moartea.  Oricare ar fi fost cauza descoperită, spuneau de obicei, că moartea a avut cauze naturale, dorind astfel să nu dezbine facțiunile de la curțile regale sau chiar să-și trimită țara la război cu presupușii otrăvitori străini. 

  În timp, curțile regale au încercat găsirea a diverse metode prin care să detecteze otrăvurile sau să le contracareze, să inverseze efectele dacă acestea ar fi fost deja consumate. Un remediu ar fi fost cornul de inorog care, după parcurgerea întregului ritual de gustare a bucatelor și pupare a șervetelor și tacâmurilor, odată fluturat deasupra bucatelor, se presupunea a avea rol de purificare a acestora, împotriva otrăvurilor, făcându-le inofensive. În percepția celor de la curte, aflat în apropierea otrăvurilor, cornul va transpira, își va schimba culoarea si va tremura. Mai plauzibil era, însă, ca servitorii care îl mânuiau, să asude, să-și schimbe culoarea sau să tremure, fie din cauza efortului, fie având în vedere chinurile îngrozitoare la care erau supuși  cei acuzați de tentativă de otrăvire a regelui.  

   Pe parcursul câtorva secole, prețul unui corn de inorog a fost de cel puțin 11 ori greutatea lui în aur. Monarhii erau dispuși a cheltui averi pentru un astfel de corn. Carol al IX-lea al Frantei a primit o ofertă de 100.000 de coroane pentru cornul ce îl deținea, refuzând categoric a se dispersa de el și a-l vinde. Ivan cel groaznic al Rusiei achiziționase unul în valoare de 70.000 de ruble, vânzătorul descoperindu-l pe coasta arctică a Siberiei. Cornul de inorog cumpărat de catre regina Elisabeta  a fost evaluat la costul de 10.000 de lire sterline, acesta fiind costul unui castel de dimensiuni decente. Prețurile exorbitante ale acestor coarne de inorogi se datorau rarității găsirii acestora, doar câțiva călători în ținuturi exotice precum Asia și Africa povestind că îi văzuseră. Bine, bine, dar, totuși, inorogi?!  Ei bine, nu! Însă cei din familiile regale ar fi fost devastați să afle că, de fapt acele coarne erau colți de narval, o specie de balenă arctică, de talie medie, ce din cauza aparițiilor extrem de rare a fost descoperită abea după secolul al XVIII-lea. Până în acea perioadă marinarii fiind surprinși cât de mulți unicorni alegeau să moară pe plajele reci, nordice. La început m-a surprins naivitatea cu care monarhii și curtenii credeau că doar vânturând presupusele coarne de inorog asupra mâncărurilor, ar fi putut neutraliza efectele mortale ale otrăvurilor. însă am sfârșit prin a mă înduioșa, mai degrabă, dorința oamenilor de a trăi și de a scorni și crede în orice numai pentru a supraviețui. Erau dispuși să facă orice numai pentru a trăi. Aidoma coarnelor de inorog, pietrele prețioase erau măcinate sub formă de pulbere și consumate ca antidot, fie în mâncare, fie în băuturi. Cel mai bun și simplu remediu era considerat a fi smaraldul, excelent pentru otrava ingerată, dar și bun remediu spre a întări inima, odată ce era ținut în gură. Se mai credea și că diamantul contracarează otrava oricât de puternică ar fi fost ea.  

   Despre reginsa Elisabeta a Angliei se știe că a murit în anul 1603, la vârsta de 69 de ani, vârstă aproape matusalemica, raportată acelei epoci. Se considera că longevitatea ei s-ar fi datorat celor 2 obiceiuri ale ei, ciudate potrivit părerilor contemporanilor ei, mâncatul frugal (de teamă de a nu se îngrășa precum tatăl ei, regele Henric al VIII-lea), ridicându-se și plecând de la masă după doar câteva îmbucături, silindu-i, astfel și pe ceilalți meseni să îi urmeze exemplul, dar și exercițiilor fizice foarte dese, precum dansul, călăria la viteze amețitoare și mersul rapid, astfel încât nu puteau ține pasul cu ea nici tinerele ei doamne de onoare. În viața acesteia nu au apărut probleme semnificative de sănătate cu excepția unui episod de variolă, care l-a vârsta de 29 de ani i-a lăsat cicatrici pe față. Se considera că încercările ei de a ascunde defectele ar fi privat-o de câțiva ani buni de viață.

   În acele timpuri, un ten impecabil nu ținea doar de aspectul fizic, de frumusețe. Se considera că defectele de orice natură erau primite ca o nemulțumire, ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, fie față de vreun păcat, fie din cauza unor tulburări interioare, cum ar fi fantezii sexuale lascive, care se ridicau dinspre părțile intime, către față. Astfel, unele femei alegeau să umple găurile lăsate de variolă cu un amestec de terebentină, ceară de albine și grăsime umană (aceasta fiind cumpărată de la spițerul local sau direct de la călăul orașului, ce o tăia de pe leșurile calde încă ale criminalilor osândiți). 

   Nu se știe ce a folosit regina Elisabeta pentru cicatricile ei, însă, după vindecare a folosit pe față, gât și decolteu un fond de ten din ceruză (un fard păstos din tinctură de minereu de plumb alb, oțet și uneori arsenic, hidroxid și carbonat). Aplicată peste albus, ceruza umplea găurile de variolă, conferind pielii o albeață uimitoare, aproape argintie, reflectând lumina. Probabil efectul unui iuminator al zilelor noastre. Aceste obiceiuri erau practicate și împrumutate din Italia, având începuturile cu alte câteva decenii, înainte. 

   Din păcate, plumbul era absorbit prin piele, în timp văzându-se efectele distructive ale acestuia: căderea părului, paralizia mușchilor, tulburări de dispoziție, scăderea acuității cognitive. În ciuda efectului scontat, deteriora pielea, provocând pete și cratere, determinând persoana ce îl folosea, să aplice și mai mult, creând astfel un ciclu vicios, al deteriorării pielii și otrăvirii. De asemenea, ceruza usca pielea, ducând la apariția ridurilor.

   În anumite situații fardul putea deveni mortal. Astfel a murit Maria, contesa de  Coventry, considerată a fi una dintre cele mai cunoscute frumuseți ale secolului al XVIII-lea. Se spune că soțul ei, contele detesta straturile groase de fard pe care aceasta și le aplica și, la un an de la căsătoria lor,  în anul 1752, aflându-se la un dineu în Paris, a alergat-o în jurul mesei, cu un șervețel în mână, încercând să îi șteargă fața. Aceasta și-a continuat ritualul de machiaj, în ciuda simptomelor distructive asupra sănătății, precum dureri atroce de cap, ochi congestionați, paradontoză, frisoane, pierderea părului și a dinților. A murit în anul 1760, presa considerând-o ,,o victimă a cosmeticelor''.

   La fel de distructiv precum plumbul, era și fondul de ten pe bază de mercur. Multe femei foloseau pudră de față cu arsenic peste  fondul de ten cu mercur, care conferea tenului o paloare de invidiat.  Acesta era etalonul de frumusețe al acelor vremuri. Este foarte probabil ca multe doamne din epoca elisabetană, ce au suferit o moarte lentă, să fi murit din cauza cosmeticelor aplicate.

   De înțeles lipsa informațiilor în acele timpuri, admirabilă ardoarea cu care oamenii erau dispuși să facă orice pentru a supraviețui, însă  practicile acelor medici stârnesc, cel puțin în zilele noastre, șoc și groază. Cartea abundă de informații și este interesant de știut traiectoria pe care a luat-o medicina (nefiind acesta subiectul cărții, propriu-zis dar putând concluziona și noi, făcând o paralelă cu privire la atrocitățile din trecut și cum din greșeli și experimentări nenumărate s-a ajuns la nivelul îmbunătățit al zilelor noastre). Unele metode stârnesc amuzamentul omului modern, altele de-a dreptul îl oripilează.

    Jerome de Brunswick, autor al unor lucrări medicale din secolul al XV-lea oferea drept remediu pentru îmbogățirea podoabei capilare varianta de a lua sângele unui bărbat de 30 de ani, iubitor de natură, cu mintea clară și nesuferind de vreun beteșug și fie de a-l bea, fie de a se freca pe scalp cu el, de preferat la mijlocul lunii mai. (Mi-ar plăcea să știu potrivit cărei rațiuni a ales acest moment?).

   Doamnele dacă doreau să aibă ochi scânteietori sau care să pară mai mari foloseau picături de belladona, planta fiind cunoscută și sub denumirea de mătrăgună, otrava preferată de romanii antici, această practică însă, în timp, ducând la deficiențe de vedere, ritm cardiac accelerat și intoxicare.

    O rețetă pentru îndepărtarea negilor, oferită de maestrul Alessio, consta în pământ amestecat cu urină de câine, iar după aplicarea acestuia, în timp, negii s-ar usca și apoi cădea. Actualmente, ureea, componentă a urinei se folosește în multe creme cosmerice moderne. De asemenea îmi amintesc, adolescentă fiind, am auzit  colegele de liceu discutând cum una dntre ele fusese îndrumată  de bunica ei, aflată în provincie, în atare situație, să se maseze cu urină în locul cu pricina, de câte 2, 3 ori pe zi, circa o lună de zile. Nu mi-am permis a o întreba dacă a obținut rezultatul scontat. Cert este, însă, că unele lucruri și obiceiuri nu se schimbă nici după secole.

   Medicii monarhilor considerau benefice virtuțile păsărilor moarte. Cocoși, porumbei sau alte păsări moarte, erau despicate în două și aplicate sângerând pe capetele și picioarele pacienților pentru a le extrage umorile rele. Acest tip de remediu a fost aplicat și lui Henric prinț de Wales și lui Carol al II-lea. Aceste păsări, moarte, nu erau îndepărtate imediat, ci după preț de câteva zile, lăsate fiind să putrezească, considerându-se un timp benefic pentru a se putea vindeca pacientul când, în realitate, nu făcea decât să agraveze infecțiile acestuia.

   Ambroise Pare găsește în anul 1585 drept remediu împotriva constipației administrarea a 450 de grame de argint viu într-o doză unică unui pui de câine, colectându-l apoi când ieșea pe cealaltă parte, fiebându-l în oțet, iar lichdul astfel obținut, trebuia băut. Sună cumva, cuiva, a ceva cunoscut? Asta mă duce cu gândul la o practică a zilelor noastre ce nu servește drept scop medical, ce-i drept, ci pură plăcere, desfătare a simțurilor! La ce mă refer? La Kopi Luwak, cafeaua ingerată și recoltată din excrementele civetei, un mic mamifer asiatic, lucru aflat din vlogul de călătorie al unui cuplu de vloggeri pe care îl urmăresc. Mă gândesc dacă toți cei ce achiziționează acest produs destul de costisitor (în cafenele, o ceașcă de cafea putând ajunge și la costul a 100 de dolari) știu și procesul tehnic sau îl cumpără doar auzind că ar fi bun? Bine, gusturile nu se discută. Dar de punctat practicile asemănătoare, cu mai bine de 4 secole în urmă, însă scopurile fiind diferite.

    O practică ce oripilează, de-a dreptul, este aceea în care fragmente de corp uman, numite mumia, erau vândute de către călăul orașului, spițerilor și medicilor, medicii crezând că o anumită esență vitala rămâne în corp după moarte, în special în cazurile în care viețile persoanelor erau curmate brusc, în urma execuțiilor sau accidentelor. Spiritul vieții celui decedat conferea vitalitate celui ce-l ingera. Cronicile acelor vremuri relatează cum se dedau la canibalim, monarhii acelor vremuri, precum Carol al II-lea și William al II-lea ai Angliei, Francisc I al Franței și Christian al IV-lea al Danemarcei, convinși fiind de beneficiile  remedilor folosite.

   Întrucât mai era considerată și a fi remediu contra vânătăilor și mușcăturilor de șarpe, purtată fiind într-o tolbă la piept, medicul Robert Pitt spunea în anul 1703 că mumia are onoarea de a fi purtată, lângă inimă, de regi, prinți și toți ceilalți ce puteau suporta prețul.

   Mă gândesc că toate aceste atrocități (cele descrise mai sus fiind o infimă parte) nu erau nici pe placul tuturor contemporanilor acelor personaje.

   Un alt capitol surprinde mediul toxic cauzat de ignoranța și lipsa igienei, în care se complăceau capetele încoronate, nu doar cei aflați în rândurile păturilor de jos, cum tindem să credem. Palatele erau adevărate focare de infecție, în dulapurile somptuoase, minuțios lucrate, erau camuflate oalele de noapte, pline ochi de dejecții umane, golite la intervale mari de timp, drept pentru care și aerul era irespirabil, haznalele fie depășeau, de cele mai multe ori, pereții, fie erau săpate în pământ infiltrându-se în rețeaua apelor subterane, ajungând în fântâni, fie în alte gospodării, infiltrându-se în subsolurile acestora, în lojele private ale teatrelor erau puse la dispoziția oaspeților de rang înalt, oale de noapte (este consemnat un episod în care două renumite doamne, aflate în lojă, la un spectacol de teatru, după ce au folosit oalele de noapte, le-au golit peste publicul, șocat, de jos care a protestat urlând). Curtenii defecau în zonele publice ale palatelor, acest obicei fiind ceva obișnuit.  O consemnare din anul 1675 descrie cum la Luvru, în Paris, în spatele ușilor și aproape peste tot se pot vedea grămezi de dejecții și se simt miasme insuportabile. Cu toate că în acele timpuri infecția nu era înțeleasă dar se pare că nici miasmele, dezgustătoare, nu erau suficiente pentru a schimba ceva. Curtenii se complăceau în aceste situații, iar medicii considerau că aceste miasme sunt dăunătoare creierului făcându-l terci, la propriu. Bărbații de la curte se ușurau până și în vatra bucătăriei regale, ceea ce-l determina pe Henric al VIII-lea să emită un edict prin care interzicea acest lucru.Curtenii urinau pe zidurile grădinilor amestecând mirosul florilor cu miasmele personale. Regele a ordonat servitorilor să vopsească cruci mari, roșii, pe ziduri pentru a împiedica practicile curtenilor însă, aceștia, mai abitir făceau, văzând în acestea, semne numai bune de țintit. Pe mine m-a șocat citind numai atât... Unde era autoritatea regală? Ce fel de personaje erau cei ce făceau așa ceva? Aceasta practică era întâlnită, în mod frecvent, în toate curțile regale ale Europei, nu doar în cea franceză.

   Cartea conferă extrem de multă informație, pe alocuri amuzantă, fie prin natura întâmplării în sine, fie prin naivitatea de care dădeau dovadă, din neștiință, bineînțeles, unele dintre  personajele acelor vremuri, fie îngrozitor de crude.

   De obicei, când te dezgustă ceva, preferi să eviți, să nu mai ai de-a face cu acel ceva, se întâmplă să iți schimbi percepția întregii situații de ansamblu doar din cauza unui anume aspect. Privitor la informațiile privind mizeria din somptuoasele palate, într-adevăr este cutremurător ceea ce se intampla acolo. Însă trecând de acest aspect, nimic nu îmi va diminua sau schimba perspectiva și aprecierea,  pur privind acele bijuterii arhitecturale sau splendoarea, măiestria și minuțiozitatea tuturor obiectelor de decor și de artă adăpostite în acestea. Au avut neșansa de a fi în posesia cui nu trebuie, cui nu a știut aprecia munca izvorâtă din talentul și creativitatea altor oameni.

ELEANOR HERMAN este istoric, autoare a volumului În pat cu regele, bestseller New York Times. Printre alte cărți ale sale se numără: Mistress of the Vatican, King Peggy, Legacy of Kings, Blood of Gods și Royals. A avut numeroase apariții la National Geographic Channel, The History Channel și American Heroes Channel, pentru a oferi comentarii de specialitate pe diverse teme. De aceeași autoare, au apărut volumele ,,În pat cu regele'', ,,În pat cu regina'' și ,,Să i se taie capul''.