Recenzii cărți cu sâmbure de adevăr și nu numai

    

                                                            Grădina uitată

                                                                      Kate Morton

      Kate Morton, acest Dedal iscusit ce te poartă cu delicatețe și emoție prin labirint... fie că este vorba de gardul viu ce formează aleile întortocheate, ce duc la căsuța misterioasă și grădina ascunsă, aflate în vârful stâncii întunecate, fie că este vorba despre cel prin care îi poartă viața pe membrii a patru generații, un labirint al minților fie prea închistate, fie prea riguroase, ale căror urmări aveau să le suporte cu toții, fie labirintul liniilor temporale ce pentru cineva aflat la o primă experiență de acest gen ar putea părea obositor acest periplu, acest dute-vino între anii 1900, 2005, 1913, 1976, dar care tocmai datorită acestei structuri pare mai veridic, transmite emoțiile mai bine, te face părtaș acelor momente. 

     O familie ce se autodistruge în numele grandorii, preocupată de aparențe, de respectarea cu rigurozitate a normelor societății, obsesia pentru bunele maniere, o familie în care animozitatea dintre membrii ei și egoismul  primează, relațiile conjugale sunt reci și formale, o familie plină de taine și emoții ascunse, sentimente bolnăvicioase, alegeri greșite făcute în numele iubirii și prieteniei, soluții duse la extrem în încercarea disperată de a reanima fericirea și dragostea apuse sau de a șterge pata de pe numele și onoarea familiei. Dintre cei aflați la moșie, puținii martori a celor întâmplate, fuseseră atât de înspăimântați, încât și le șterseseră din memorie, iar cei care nu o făcuseră, țineau prea mult la slujbele lor ca să îndrăznească să sufle vreo vorbă.

     Secretele ajunseseră să fie la fel de bine ferecate, precum lacătele pe poarta grădinii uitate. Faptele necuviincioase și nenorocirile petrecute acolo trebuiau zidite pentu totdeauna.

 ,,-Am văzut că o parte din proprietate este oferită spre vânzare de o agenție imobiliară, a continuat Nell, o căsuță numită Cliff Cotage.

-Și-așa o să rămână, a râs sec Gump. Nu se va găsi nici un nebun s-o cumpere. E nevoie de mai mult decât de o mână de vopsea ca să curețe locul ăla de câte nenorociri a văzut.

-Ce fel de nenorociri?

Gump, care până atunci își depănase poveștile cu vădită plăcere tăcu brusc, întorcând pe toate fețele ultima întrebare. O scăpărare i-a străbătut iute privirea.

-Locul ăla trebuia ars demult. S-au întâmplat acolo multe lucruri care nu se cuveneau.

-Ce fel de lucruri?

-Nu-ți bate dumneata capul cu asta, a răspuns el cu buzele tremurânde. Crede-mă pe cuvânt! Sunt unele locuri care nu pot fi curățate doar cu o mână de vopsea.

-Eu nu aveam intenția să cumpăr, a răspuns Nell, uimită de vehemența lui, voiam doar să găsesc o cale să arunc o privire.

-Dar n-ai nevoie să treci pe moșia Blackhurst ca să vezi golful. Poți foarte bine să-l privești pe vârful stâncii, i-a spus el, arătând cu pipa spre țărm. Ia-o pe poteca dinspre sat, în sus spre faleză și uită-te spre Sharpstone; e chiar acolo, sub tine. Cel mai frumos loc din tot Cornwallul, dacă n-ar fi blestemata aia de stîncă. Și nici urmă de sîngele vărsat pe plaja aia cu atîta amar de ani în urmă!’’

Din păcate, cele mai împovărate aveau să fie sufletele copiilor, ajunși în voia sorții, nevoiți să ducă o viață chinuită, să ia decizii covârșitoare pentru a răzbi mai departe:

Rămăsese în fața casei mai bine de jumătate de oră, încercînd să se hotărască. Știa că, dacă ar fi vândut broșa, ar fi căpătat suficienți bani să-l îngroape pe Sammy cum se cuvenea. Dar mai știa și că domnul și doamna Swindell ar fi vrut să afle de unde avea banii și ar fi pedepsit-o cumplit că tăinuise o astfel de comoară. Dar nu era numai teama de cei doi Swindell, care o făcuseră să se răzgândească și nici măcar vocea mamei, care îi răsuna limpede în minte, cerându-i să promită că nu va vinde broșa decât dacă erau amenințați de fantomaticul Om rău.

Era de fapt propria ei teamă că viitorul va fi și mai cumplit, că printre anii cețoși ce o așteptau se va ivi o vreme, când broșa va deveni cheia supraviețuirii ei.

Așa că se întoarse fără a fi pus piciorul în casa domnului Picknick, alergând înapoi spre prăvălia de zdrențe și sticle, cu broșa arzând-o în buzunar ca un păcat. Și și-a spus că Sammy va înțelege, că știa și el la fel de bineca ea cât valorează viața pe partea asta a lor de fluviu.

Apoi împături amintirea lui cu grijă, învelind-o cu fâșii de sentimente: bucurie, dragoste, devotament - de care nu mai avea nevoie, și o ascunse adânc în sufletul ei. I se părea că se cuvine să se desprindă de astfel de amintiri și sentimente, căci prin moartea lui Sammy rămăsese doar o jumătate de om. Asemenea unei încăperi lipsite de licărul unei lumânări, sufletul ei rămăsese rece, întunecat și gol.''

Un alt suflet rătăcit, o altă identitate pierdută, o fetiță de numai patru ani este abandonată de către cea care o însoțise, pe puntea unui vas. Povara este cu atât mai mare cu cât ea știe că nu are voie să-și divulge nimănui numele, acest lucru punând-o în pericol.

    ,, Deschise cartea la index și merse cu degetul de-a lungul liniei de titluri. Se opri la ,,Mama și copilul'' și dădu foile înapoi la pagina indicată, cu inima bătându-i cu putere.

     Simți că-i tremură buzele. Poate că nu-și mai amintea că o chemase Ivory, dar nu mai era niciun dubiu. Își aducea aminte prea bine cum arăta când era mică. Asta era chiar ea, așezată în poala mamei ei, pictată de tatăl ei.

     Și-atunci de ce istoria a înregistrat-o ca fiind moartă? Cine dăduse o astfel de informație greșită? Fusese o înșelătorie intenționată sau așa crezuseră cu toții? Fără să fi știut că ea fusese dusă, de fapt, de o scriitoare misterioasă de basme pe puntea unui vapor care se îndrepta spre Australia?

     ,,Nu trebuie să spui nimănui cum te cheamă. E un joc pe care-l jucăm noi acum.'' Așa îi spusese Autoarea. Cuvintele îi răsunau și acum în minte, vocea argintie, ca o briză desprinsă de pe fața oceanului. ,,E secretul nostru. Să nu-l spui nimănui!'' Nell avea din nou petru ani, simțea aceeași teamă, aceeași nesiguranță, aceeași emoție. Distingea mirosul nămolului fluviului, atât de diferit de marea albastră și nesfârșită, auzea țipătul pescărușilor hămesiți ai Tamisei, strigătele marinarilor. Câteva butoaie, un ascunziș întunecos, un fir de lumină în care se zăreau firele de praf...

     O luase Autoarea, nu fusese abandonată. Fusese răpită fără știința bunicilor ei. De aceea nu o căutase nimeni. Crezuseră că a murit.

     Dar de ce o luase Autoarea? Și de ce dispăruse și ea, lăsând-o pe Nell singură pe vapor, singură pe lume? ''

     Emoția, dorința regăsirii propriilor rădăcini și a sinelui sunt la fel de puternice indiferent la ce vârstă s-ar întâmpla.

,,Nell a zărit un băț de o mărime potrivită în iarba lungă și strălucitoare. E nespus de plăcut să poți umbla sprijinit într-un astfel de băț, adăuga un anumit zel deplasării. În plus mai ușura și durerea genunchiului umflat. S-a aplecat să-l ridice și și-a urmat drumul în josul pantei, pe lîngă zidul de piatră. Pe poarta de la intrare se afla o pancartă, chiar deasupra celei care alunga oaspeții nepoftiți. ,,De vînzare’’ scria pe ea, iar alături era un număr de telefon.

Asta era deci căsuța ce aparținea moșiei Blackhurst, despre care îi pomenise Julia Bennett, cu o zi în urmă, și pe care William Martin și-ar fi dorit s-o vadă arsă până-n temelii, pentru că fusese martora unor lucruri ,,necuvenite’’, oricare ar fi fost acelea. Nell s-a sprijinit de poartă. Nu părea să fie nimic amenințător acolo. Grădina era năpădită de vegetație și amurgul se răspândea peste tot, cuibărindu-se în unghere adânci și răcoroase. O potecă îngustă ducea spre casă, după care o zbughea la stînga spre ușă, ca să-și urmeze apoi drumul șerpuit prin grădină. Lângă peretele cel mai îndepărtat se afla o statuie acoperită de mușchi verde. Un băiețel gol în mijlocul unui rond, cu ochii mari îndreptați veșnic spre casă.

Dar nu, nu era un rond de flori, ci un bazin de pești.

Gândul i s-a ivit în minte atât de iute și cu atâta claritate, uimind-o și făcând-o să se apuce mai strâns de poarta ferecată. Dar de unde știa ea asta?

Și, dintr-o dată, grădina a început să se transforme sub ochii ei. Buruienile și rugul crescut de zeci de ani au dispărut. Frunzele s-au ridicat de la pământ dând la iveală alei, ronduri de flori și o băncuță de grădină. Lumina a pătruns din nou, împestrițând apa bazinului. Și dintr-odată s-a aflat în două locuri în același timp: era o bătrână de șaizeci și cinci de ani cu genunchiul umflat, agășată de o poartă ruginită, dar și o fetiță ci codițe lungi pe spate, așezată pe iarba moale și răcoroasă, cu picioarele atârnându-i în bazin…

Peștișorul dolofan s-a ridicat din nou la suprafață, cu burta aurie, strălucitoare, și fetița a râs când a căscat gura și-a ciugulit-o de degetul de la picior. Tare-i mai plăcea bazinul și voise să aibă și ea unul acasă, dar mamei îi fusese frică să nu cadă și să se înece în el. Mamei îi era mereu frică, mai ales când era vorba despre fetiță. Și dacă ar fi știut unde se aflau acum s-ar fi supărat foarte tare. Dar mama nu avea de unde să știe, căci astăzi era una din zilele ei rele și zăcea în budoarul întunecat, cu o compresă udă pe frunte.

S-a auzit un zgomot și fetița a privit în sus. Doamna și tata au ieșit din nou. Au rămas o clipă în picioare și tata i-a spus ceva doamnei, ceva ce fetița nu a putut auzi. El i-a atins brațul și doamna a pornit-o încet înaintea lui. Ea se uita ciudat la fetiță, într-un fel care-i amintea de băiețelul-statuie care păzea dintotdeauna bazinul, fără să clipească măcar. Doamna a zâmbit, un zâmbet minunat, și fetița și-a scos picioarele din apă și a așteptat, a așteptat, întrebându-se ce o avea să-i spună…

Pe deasupra capului i-a zburat o cioară și vraja s-a risipit. Buruienile și rugii au năpădit la loc, frunzele au căzut și ele și grădina a devenit din nou umedă și întunecată, pradă amurgului, o statuie verde de mușchi, așa cum se cuvenea. Nell și-a dat seama că o dureau degetele de cât strânsese fierul porții. Se desprinsese și privi cioara înălțându-se spre vârful copacilor de la Blackhurst, bătând din aripile larg desfăcute. Norii de la apus se aprinseseră și străluceau rumeni pe cerul tot mai întunecat.

Nell privi nedumerită în grădină. Fetița dispăruse. Sau poate că nu.

Și pe măsură ce o porni înapoi spre sat, înfigând bățul în țărâna potecii, se simți năpădită de un sentiment ciudat, dar nu neplăcut, al unei dedublări.’’

În afara stilului încântător de a povesti, ce-l are Kate Morton, apreciez enorm atenția ei la detalii și mai ales faptul că nu pierde firul poveștii. Am întâlnit o scriitoare al cărei personaj stătea pe canapea și după cinci rânduri, după discuția avută cu alt personaj, se ridica iritată de pe scaun!!! Exemple ar mai fi, dar mă voi rezuma doar la cel de mai sus. În privința lui Kate Morton este de apreciat atenția ei, cu atât mai mult cu cât, povestirile ei sunt mai ample și obișnuiește să scrie pe mai multe linii temporale, iar corelația între întâmplări o face chiar și după circa trei sute de pagini:

     ,,Portretul era unul neobișnuit: în primul rând, era un desen în cărbune, mai degrabă un studiu decât un portret. Și poziția era deosebită. Personajul nu stătea cu fața la artist, ci fusese desenat de parcă ar fi plecat și și-ar fi întors capul, în ultima clipă, când a fost imortalizată. Avea ceva atrăgător în ochii mari, cu buzele întredeschise, de parcă ar fi vrut să spună ceva, ceva neplăcut. N-avea nici cea mai mică intenție să zâmbească, de parcă ar fi fost surprinsă. Pândită. Prinsă.''  

...............................................................................................................................      

      ,,-Ai adus fata aici? a întrebat ea întorcându-se iute spre el .

      Expresia de pe chipul ei - de animal pe punctul de a fi prins - îi producea o plăcere aproape perversă. Ce n-ar fi dat să poată așterne totul pe hârtie, ochii aceia măriți, obrajii fără culoare, gura încleștată! Avea să facă asta de îndată ce ajungea în atelier.''

     La finalul povestirii, Kate Morton mulțumește celor ce au ajutat-o la realizarea publicării romanului, menționând-o pe Nana Connely, a cărei povestire a inspirat-o. În veșnică și febrilă căutare după sâmburi de adevăr, dorind să aflu rolul acestei Nana Connely, am găsit că este chiar bunica autoarei.

     Ideea unei cărți nu este un tot unitar pe care doar îl transcrii, ci sunt idei strânse, în timp, șlefuite și păstrate până în momentul prielnic pentru a putea fi îmbinate: fragmente din conversații auzite, întâmplări citite, observații ale persoanelor cunoscute. Autoarei îi sunt necesare câteva astfel de elemente pentru a putea închega un roman. ,,Grădina uitată'' a fost îmbinarea a doi sâmburi de adevăr...Familia soțului lui Kate Morton a migrat din Suedia în Australia la începutul secolului XX, iar soacra îi povestise în nenumărate rânduri călătoria lor pe mare. Fiind șapte copii în familie, mare parte a timpului erau lăsați singuri, mama lor fiind ocupată cu fiul cel mic, sub punte. Unul dintre gemenii de patru ani a murit făcând insolație în timpul acelei călătorii. Viziunea ce și-o formase autoarea, asupra acelor copii aflați pe puntea luminată de un soare orbitor, strălucirea oceanului și mirosul pregnant de sare, din aer, au determinat-o să întrevadă începutul poveștii... o fetiță ce se învârtea de-a lungul punții. Curând, fetiței i-a fost adăugată o valijoară albă, pe care avea să stea singură, la căderea nopții. Autoarea s-a întrebat ce poveste ar putea să țeasă mai departe în urma acestei viziuni și ce s-ar întâmpla cu fetița dacă nimeni nu ar căuta-o?

    O altă imagine ce-i rămăsese în minte era a unei femei grăbite ce mergea de-a lungul unui drum pietruit și s-a gândit ce poveste ar ieși dacă ar întretăia destinele celor două?

     Un alt sâmbure de adevăr al poveștii ar veni chiar din povestea familiei autoarei, un secret al bunicii sale, păstrat cu strictețe atâția ani și aflat destul de recent: aceasta, la împlinirea vârstei de 21 de ani, a aflat de la tatăl ei că nu este fiica sa biologică, aspect ce a schimbat relația dintre ei, chiar dacă întotdeauna fusese la fel de iubită și tatăl nu făcuse diferențe între ea și fiicele naturale. Reacția bunicii autoarei nu a fost la fel de radicală precum a personajului cărții, Nell, ce trece printr-o situație similară, dar din acel moment nu a mai fost aceeași persoană.

     Deoarece Kate Morton acordă o mare atenție detaliilor, i-a luat ceva timp pentru a găsi și decorul în care să plaseze povestea...pentru locația engleză a căutat o serie de zone de coastă, atenția fiindu-i reținută, în cele din urmă, de către Grădinile pierdute din Heligan, ce au devenit sursă de inspirație pentru grădina uitată. Grădinile împreună cu casa și fermele constituiau moșia Heligan ce aprținuse familiei Tremayne. Avuseseră cele mai minunate grădini îmbogățite periodic cu mostre de vegetație din întreaga lume. Odattă cu izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, tot personalul s-a înrolat, nemaiîntorcându-se niciunul. Cu timpul familia s-a îndepărtat, iar grădinile au fost lăsate în paragină. Moșia a fost redecoperită, la sfârșitul secolului XX și readusă la gloria de odinioară.

      O altă locație reală transpusă în poveste este vechea cabană a lucrătorilor de cherestea a lui Nell, aflată pe dealurile din Paddington, Australia, ce în realitate a fost chiar casa în care Kate Morton, a locuit cu familia, în timp ce scria cartea, iar Centrul de Antichități al lui Nell și al Cassandrei era, de asemenea, un loc real, aflat pe dealul din spatele casei autoarei.

     Mai multe detalii din ,,spatele cortinei'': https://www.katemorton.com/behind-the-forgotten-garden/

https://www.goodreads.com/videos/4143-kate-morton-talks-about-the-forgotten-garden