Adam si Eva
de Liviu Rebreanu
,,Sărutul" și ,,Adam și Eva"...Klimt și Rebreanu…
Ce au în comun Klimt și Rebreanu?!… frumosul, desăvârșirea…
Nici nu-mi imaginez o ilustrație mai bine aleasă, mai potrivită pt ,,Adam și Eva", decât ,,Sărutul " lui Klimt…
El, preocupat ,,doar" de femeia iubită, ea abandonată întru totul, încrezătoare, în brațele lui, amândoi izolați de restul lumii prin acel nimb auriu, două suflete-pereche reproduse de Klimt, suflete-pereche ce caută, prin reîncarnare, să se regăsească, pe parcursul a șapte vieți, în șapte perioade istorice foarte diferite, în romanul lui Rebreanu.
De ce ,,Adam și Eva"? Ce legătură au primii oameni de pe pământ cu subiectul metempsihozei, reîncarnării, atins de Rebreanu, în romanul său?!
Răspunsul îl dă însuși autorul:
,,Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva."
Spunea cineva că fiecare carte are o vârstă la care trebuie citită, pentru ,,Adam și Eva’’, vârsta optimă fiind la liceu sau facultate, la maturitate nemaigăsind nimic prin care să impresioneze.
Însuși modul în care a prins contur romanul este unul aparte, Liviu Rebreanu descriind în lucrarea sa, intitulată ,, Jurnalul’’ cum într-o seară ploioasă de septembrie a anului 1918, întâlnește la Iași o femeie misterioasă, trăind astfel sentimentul de deja-vu, din privirea ei înțelegând că și ea simțea același lucru.
,,Pretextul romanului "Adam şi Eva" e o scenă trăită prin septembrie 1918, la Iaşi. Pe strada Lăpuşneanu, pe o răpăială de ploaie, am întâlnit o femeie cu umbrelă. Din depărtare m-au uimit ochii ei verzi, mari, parcă speriaţi, care mă priveau cu o mirare ce simţeam că trebuie să fie şi în ochii mei. Femeia mi se părea cunoscută, deşi îmi dădeam perfect seama că n-am mai văzut-o niciodată. Din toată înfățișarea ei înţelegeam că şi ea avea aceeaşi impresie.
Am trecut privindu-ne cu bucurie şi curiozitate, ca şi când ne-am fi revăzut după o vreme îndelungată. Nu ne-am oprit însă, deşi am fi dorit amândoi. Umbrela îi alunecase într-o parte. Din figura ei totuşi n-am reţinut decât ochii şi mai mult privirea. După ce am făcut câţiva paşi, mi-a părut rău că nu m-am oprit şi am întors capul. Făcuse şi ea aceeaşi mişcare, îndemnată, desigur, de acelaşi imbold. Pe urmă a dispărut pentru totdeauna...
Aceasta este scena. Era primul caz pentru mine de acel déjà vu, despre care vorbesc teosofii şi toţi adepţii mistici ai reîncarnării. Mă simţeam fericit şi mişcat. Până ce am ajuns acasă, în str. Păcurari, am şi botezat-o pe necunoscuta mea cu un nume romanţios, iar din întâlnirea cu ea am turnat repede o nuvelă cu o reîncarnare cam ciudată, fiindcă întrebuinţasem o viziune avută cu mulţi ani înainte, tocmai prin clasa a cincea de liceu, adică la vârsta critică a primelor efuziuni erotice".
Având ca fundament această întâmplare reală, Rebreanu a introdus în scrierea sa tema reîncarnării și a iubirii predestinate. Ori termeni precum ,,deja-vu’’’ (este o expresie franceză însemnând „deja văzut” care se referă la senzația că un eveniment din prezent pare că a fost trăit anterior; sentiment descris de autor, ,,Mahavira și Navamalika simțeau, în aceeași clipă, că s-au mai văzut, că se cunosc din vecii vecilor și că soarta lor e împlinită pentru totdeauna.’’) și ,, reîncarnare’’ (conform credinței reîncarnării, o nouă personalitate este dezvoltată la fiecare viață nouă în lumea fizică, dar o parte a ființei rămâne permanent prezentă pe parcursul acestor vieți succesive; descrisă foarte frumos de Rebreanu: ,,Reminiscențe stranii răsar brusc, doruri vagi, visuri ciudate, uri inexplicabile, toate mărturii ale existențelor vechi din noi. Experiențele grele dintr-o viață nu rămân fără efecte în alta următoare. O decepție adâncă trebuie să aibă repercusiuni în privința caracterului general al vieții viitoare.’’ ) nu sunt ușor digerabili pentru mulți.
Consider că depinde de percepția fiecărui individ asupra iubirii, filosofiei, reîncarnării, subiecte atinse de Liviu Rebreanu în acest roman. Or, fiecare dintre acestea necesită un grad de maturitate și nu mă refer la cea redată numeric în buletin. Îndeosebi reîncarnarea este un subiect delicat, peste puterea de înțelegere chiar a unui matur. Pentru unii chiar considerat subiect tabu, sufocat din fașă pe considerente religioase sau, pur și simplu, pe premisa că ce ne depășește nu există.
Cum ar reacționa, oare, o persoană, dacă te-ai putea întoarce în perioada Evului Mediu, spre exemplu și i-ai transmite că oamenii pot zbura în niște mașinării uriașe?! Acest gând îndrăzneț, pe atunci, de neconceput, te-ar fi costat chiar viața, putând fi acuzat de vrăjitorie. Deși mult mai evoluați acum, tot nu ne putem a ne considera la un grad de cunoaștere a tot ceea ce ne înconjoară, nici măcar la nivel superficial.
Personal, legat de subiectul în sine, prefer să înmagazinez cunoștințe decât să emit propriile-mi ipoteze sau să neg, cu vehemență, ceva ce nu cunosc. Vis-a-vis de religie pot spune că îmi place ideea de continuitate a sufletului, că acesta nu moare odată cu trupul. Aici părerile sunt împărțite… sunt persoane ce spun că dincolo, sufletul se materializează, altele că există sub forma unor sfere…. subiectul este inepuizabil. Cert este că marea majoritate suntem dornici să știm că există continuitate, că Eu-l nostru nu a atins linia de finish iar ideea de reîncarnare este cu atât mai mult, îmbrățișată de cei cărora le-a fost, cu adevărat, dragă viața, pentru unii fie prea scurtă pentru a se bucura pe deplin de ea, pentru alții insuficientă pentru a-și duce iubiri sau alte obiective până la capăt, ajunși în postura de a rămâne cu treburi neterminate, de a nu se bucura îndeajuns de cei dragi sau de a nu putea fi reazem suficient timp, acestora.
Din punct de vedere religios nu consider a fi un păcat a îmbrățișa ideea de reîncarnare (fie că ne rezumam doar la teoria ce implică doar amprenta ADN-ului, fie că ne gândim la reîntruparea sufletului în alte corpuri) ea având la bază viața (așa cum o percepem încă de când deschidem ochii), viața, cadoul de neprețuit din partea Domnului. Ce poate fi mai plăcut decât de a beneficia, de a ne bucura cât mai mult de darul Acestuia! Și da, ce-i drept, religios vorbind, există continuitate după moarte, însă sub altă formă. Așadar înțeleg teama de necunoscut a multora, ce le este mult mai la îndemână a gândi această continuitate sub aceeași formă, atât de familiară, a sufletelor ce sălășluiesc în trupuri.
Revenind la Rebreanu, e drept că putea aprofunda mult mai mult acest subiect și nu mă refer la a-l transforma într-un tratat științific, spiritual, ezoteric.
Subiectul în sine este extrem de interesant și cred că imaginația multora se regăsește în descrierile sale: atât cele prin care este creionată forța dragostei la prima vedere, căci da, impactul vizual primează întotdeauna, iar, uneori, are o forță inexplicabilă, situație în care se regăsește și personajul principal, ce în decursul celor șapte vieți i-a întrupat, pe rând, pe Toma Novac, profesor de filosofie la Universitatea din București; Mahavira, păstor indian; Unamonu, guvernator în Egipt; Gungunum, scrib în Babilon; Axius, cavaler roman; Adeodatus, călugăr în Germania medievală şi Gaston, medic ateu în timpul Revoluției Franceze, ale căror suflete au fost contopite prin iubire de sufletele succedate de sufletul Ilenei, soția lui Ștefan Alexandrovici Poplinski, ce pe rând, a devenit Navamalika, fecioară din India, aleasă pentru a îi fi soție regelui din India ; Isit, roabă egipteană, concubina faraonului Dafedra și mama celor trei copii ai săi; Hamma, fiica conducătorului Ahnuri din Eridu; Servilia, sclavă romană; Maria, întruchiparea icoanei Fecioarei Maria ; Yvonne, tânără franceză; idealul celor două suflete ce se transpun în corpuri diferite, de-a lungul secolelor, este de a rămâne împreună; cele două jumătăți ce se caută permanent pentru a redeveni un întreg; remarcabilă și descrierea călătoriei sufletului timp de șapte vieți.Călătoria sufletului se succede în două planuri, o dată în cel prin care sufletul se detașează de trup, cel de-al doilea în care sufletul își regăsește noul lăcaș.
,,Ileana!’’
Numele i se aprinse în inimă, stăpânitor, umplând-o de fericire. Încercă să i se incuibeze în minte gandul:
,,Aleman a venit pentru verificare… E sigur că trebuie să mor…’’
Trecui însă ca un fulger, lăsând întipărit în tot cuprinsul sufletului numai tremurarea glasului ei și numele:
,,Ileana…’’
-Doctore, te rog, te implor, spune-mi drept, mai e vreo speranță? întrebă doamna, frângându-și mâinile, cu ochii la bolnavul care se zbuciuma.
Toma sorbea glasul ca o sărutare fierbinte. Îi mângâiau sufletul undele lui mătăsoase.
Fericirea era atât de vie în sufletul bolnavului încât se temea să nu-l înece. Inima îi bătea rar, ca și când fiece bătaie ar fi căutat să prelungească clipele fericirii.
-Toate patru gloanțe s-au oprit în corpul victimei, explică Filostrat, grav, adresându-se lui Aleman. Situația e îngrijorătoare. Nici n-am încercat să le extragem. Poate să fie vreo hemoragie internă. De altfel a pierdut mult sânge, organismul s-a slăbit…Externarea… În sfârsit, Dumnezeu mai face minuni!
-Și acuma din cauza mea se prăpădește! izbucni doamna nemaiputandu-se stăpâni. Iartă-mă Toma, iubirea mea, singura mea iubire dumnezeiască!
-Iubire și Dumnezeu, mormăi Aleman, gros, aspru, cu o lucire subită în ochii de tăciune.
În urechile bolnavului glasul Ilenei se împleti deodată cu al lui Aleman într-un amestec supărător. Simțea privirile lor. Îl usturau. Explicațiile doctorului i se păreau stupide. Ce primejdie, când conștiința lui e limpede ca apa de izvor! Vru să dovedească tuturor că a biruit moartea și încercă brusc să se ridice.Dureri furtunoase îi transformară mișcarea într-o zvârcolire neputincioasă. Atunci se îndârji mai rău și deschise mari ochii negri, cu bulbii înroșiți.
Întâlni tocmai privirea ei, tremurătoare de milă. Pe obrajii albi curgeau șiroaie. Mâinile îi erau împreunate pe piept ca la rugăciune. În adâncimile verzi ale ochilor licărea trist iubirea tainică. În aceeași vreme vedea însă și ochii lui Aleman, două mărgele negre în care fâlfâia o curiozitate bolnăvicioasă.
Încrucișarea privirilor dură numai o clipă. Și atâta obosi pe Toma. Pleoapele parcă-i erau de plumb. Simțea că i s-au înțepenit deschise. Privirea ostenită i se odihni în peretele dintre cele doua ferestre. Zări calendarul cu un șapte negru arab și altul roșu roman, iar deasupra pendula a cărei limbă se legăna rar, rar. Cadranul era acuma lucitor de alb. Minutarele, două dungi negre, însemnau ora șapte precis.
,,Trei șapte… numărul sfant…’’ îi trecu prin minte.
Auzi foarte clar și în același timp glasul Ilenei și pe al lui Aleman:
-Doctore, uite că moare… Scapă-l, doctore… sca…
-Vezi strălucirea rece a privirii, doctore? Ai vă…
Auzul i se frânse brusc, parcă s-ar fi trântit o ușă tăind în două cuvintele, lăsând afară silabele din urmă. Apoi geana de lumină i se stinse în ochi, lăsând suspendată în stânga limba pendulei.
,,Acuma e clipa verificării supreme? se gândi Toma. Acuma ar fi să-mi retrăiesc, într-o fulgerare, toate cele șapte vieți. Și totuși nu se…’’
Gândul se opri la mijloc, neterminat.
***
Sufletul parcă i se prăbușea în veșnicie, vertiginos.Avea senzația scufundării, care însă nici nu-l spăimânta, nici nu-l bucura, ca și când orice simțire pământească i s-ar fi șters din fire, fără urme. Căderea ținu o secundă sau un lanț de veacuri - nu-și dădea seama. Se schimba însă pe nesimțite într-o înălțare tot atât de fulgerătoare și tot atât de indiferentă. Conștiința îi era totuși mai trează și mai cuprinzătoare. Plutea deasupra spațiului și în afara timpului.
Golul infinit îl înconjura, monoton. Împrejur, în nesfârșit, pâlpâiau raze albe, palide, din altă lume, ca niște ispite născătoare de amintiri ale unei existențe divine. Sufletul înțelegea și se îndoia între regrete și speranțe.Singurătatea îl îmbrățișa și îmbrățișarea ei îl tortura…
Capitolul I
Navamalika
Apoi chinul se lămuri într-o așteptare ca presimțirea unei schimbări inevitabile. Sufletul se zbuciuma în tulburarea viitorului prezent. Conștiința își pierdea treptat limpezimea atotcuprinzătoare, parcă s-ar fi scufundat într-un nour alburiu si năbușitor. Sferele lumii noi apăsau ființa sufletului și îl mărgineanu din ce în ce. Era o fâlfâire plăpândă în spațiul fără început și fără sfârșit, în bătaia timpului transparent.
Începu senzația unei coborâri prin planuri tot mai dese în care conștiința se subția ca un fir de argint răsucit fără cruțare.
Și deodată însăși conștiința parcă se frânse în două, iar sufletul se închise într-un zid nepătruns.
1
-Fii frumos ca cei doi Asvini, fii nobil ca regele Yayati, fii darnic ca Rantiveda, fii cucernic și drept ca Siva, fiul lui Usinar, iar numele tău să fie Mahavira!
Așa binecuvânta pastorul Kaurava, pe noul născut, înfățișându-l soarelui ce-și sulița lumina răcoroasă în zarea răsăritului. În mâinile noduroase și arse de vânturile fierbinți ale Indiei, copilașul roșcovan gângurea speriat, sorbind lacom razele viorii ale dimineții.
-Mahavira! suspină Radha, femeia pastorului, cu glas plângător de fericire, din culcușul de zdrențe, uitându-și durerile în mândria de-a fi dăruit lumii un om.
Kaurava o privi cu recunoștință. Era întâiul lor copil și i se părea că a dobândit o comoară. Inima lui slăvea pe atotputernicul Vishnu.
-Radha, murmură pastorul cu blândețe, sunt omul cel mai fericit din lume!’’
………………………………………………………………………………………………..
Mahavira nu-și simțea picioarele care totuși îl duceau pe aceleași cărări, înapoi spre poarta Yama. Dincolo de zid, în fața porții, se afla terasa chinurilor, unde cei osândiți erau arătați norodului veșnic doritor de cruzimi. Un vestitor sufla într-un bucium de corn, chemând poporul să alerge să vadă și să se înfricoșeze. La poalele terasei, în piața cea mare, din care porneau șapte ulicioare, se și adunase mulțimea deasă, nerăbdătoare. Zvonuri felurite se încrucișau despre străinul care a pângărit pe aleasa regelui Arjuna. Cei mai curioși puneau întrebări ostașilor ce păzeau, ca un gard viu, terasa. Și ostașii răspundeau cu glume grosolane, ațâțând și mai mult așteptările.
Un fior străbătu prin mulțime când apăru în poarta călăul care alergase înainte să-și pregătească cele trebuincioase. Era cunoscut și iubit pentru iscusința lui uimitoare. Glasuri prietenoase porniră, chemându-l pe nume:
-Ham-Ciun!... Ham -Ciun!
Omul galben se simțea măgulit. Se închina rânjind și apoi își rândui sculele aduse într-un săculeț cenușiu despre care se zicea în popor că ar fi din piele de om.
Se făcu tăcere mare împrejurul terasei. Mahavira se ivise, cu orbitele rosii, cu obrajii năclăiți de sânge, cu gura ciopârțită ca o rană căscată. Ostașii îl loveau necontenit cu bicele ca nu cumva, încetând, osânditul să se prăbușească. Ham-Ciun îi smulse sortul de la brâu și spuse ceva, foarte încet, ostașilor. Doi câte doi apucară pe Mahavira de picioare, îl întoarseră cu capul în jos și-l duseră sub piroanele bătute în zidul cetății. În câteva clipe fu atârnat întocmai ca o vită înjunghiată gata de jupuit. Trupul se zvârcolea, capul se legăna măturând cu pletele lespedele terasei.
………………………………………………………………………………………………….
Munca omului galben se isprăvi de-abia când cele din urmă raze ale soarelui se stinseră în apus. Atunci, cu o mulțumire mândră, reteză pielea vie la mâini și glezne, și o desfășură, arătând-o întreagă mulțimii. Ostașii dezlegară corpul, îl ridicară în picioare, Mahavira se clătină și se prăvăli. Loviturile de bice șfichiuiră cu sete mormanul de carne crudă, care se mai ridică, mai merse câțiva pași și apoi se prăbuși.fără simțire.
Ham-Ciun luă repede alt cuțit, întoarse pe Mahavira cu fața în sus, îi făcu o crestătură adâncă în piept, ca să-l trezească din leșin. Mahavira își mai veni în fire, simți cuțitul cum îi pătrunde în gât. Trupul se întinse ca într-o sforțare supremă. Conștiința mai morfoli o frântură de gând:,, Fecioara Navama…’’ Pe urmă se întunecă brusc…
***
Sufletul avu senzația unei ușurări înălțătoare. Apoi senzatia însăși se subtie ca un abur care se împrăștie. Mai dăinui amintirea unei vieți zadarnice, apoi și ea se stinse.
Conștiinta pură de-acuma plutea fulgerător spre planuri tot mai înalte, ca și cand ar fi încercat să ocolească un destin. Mișcarea însă se îngreuia cu cât sferele se ușurau, până ce se transformă în imobilitate chinuitoare.
Între două lumi, sufletul gol se scufunda în nesfârșitul singurătății…
Capittolul II
Isit
…Singurătatea era cenușie și apăsătoare. Sufletul tremura, o fâlfâire de eter în nemărginire. Amintirea vieții pure în altă lume străbătea ca un luminiș înviorător, ca o promisiune a împlinirii speranțelor. O așteptare grea îl atragea din ce în ce mai stăruitor spre o țintă necunoscută.Timpul alerga alături, apa tulbure în care se ineaca toate schimbările.
Apoi reminiscențele se întunecară și așteptarea se prefăcu iar într-o prăbușire dureroasă. Sufletul parcă se subția, în vreme ce conștiința i se împovăra mereu până ce, brusc, se stinse ca o flacără peste care s-a lăsat un capac greu.
1
Copilul se născu în ziua a șaptea a misterelor lui Osiris, în anul în care se făcu a șaptea numărătoare a vitelor sub stăpânirea marelui Kufu, domnul celor două coroane.
Era întâiul vlăstar al nomarhului Senusret din Abotu. Bucuria tatălui nu cunoștea margini, mai ales că soția și sora sa Merit îi dăruise fecior. Împlinea patruzeci și trei de ani. Trăise ros de groază că i se va stinge neamul care râvnea în taină să cucerească tronul faraonilor ajuns în puterea nomarhilor din Nu-Ptah.
Îl numi Unamonu și-l înfățișă cu mândrie Celui iubitor de dreptate, bunului Osiris, fiul lui Geb si al lui Nut.
Peste patru ani Sebusret avu o nouă bucurie. Merit îi născu o fetiță, pe care, după dorința ei, o numi Nferura.
Acum nomarhul din Abotu își zise că poate muri linistit. Unamonu și Neferura, uniți prin căsătorie, îi vor continua neamul și-i vor păstra curat sângele.
Cel bun îi mai îngădui mulți ani de viață. Senusret avu mângâierea să învețe pe micul Unamonu a scrie sfintele semne și a le citi, a vindeca boli și a rândui socoteli, a mânui săgeata și arcul, lancea și sabia.’’
Remarcabile sunt și pasajele în care personajul principal, Toma Novac, profesor de filosofie la Universitatea din București reflectă cu privire la cele șapte vieți pământene prin care trece sufletul până să se desprindă de lumea materială, cu prietenul său,Tudor Aleman, profesor de filosofie la rându-i:
,,- Mai este ceva, domnule Aleman… Încă nu mi-ai spus.Se vede că ți-a scăpat sau că nici d-ta nu ești lămurit. Ce se întâmplă cu sufletul omului între sfârșitul unei vieți și începutul celei noi, între moartea trecută și nașterea viitoare?
Tudor Aleman, parc-ar fi așteptat de mult întrebarea, îi servi o explicație foarte amănunțită: planul lumii materiale, planul lumii spirituale, planul intermediar… Toma își pierdu răbdarea:
-Planuri, mereu planuri! Dar de unde iei certitudinea existenței planurilor d-tale? Un cuvânt explică alt cuvânt…
-Certitudinea nu există, firește! răspunse bătrînul, liniștit. Nici chiar ân planul lumii materiale în care trăim acuma! Ai d-ta barem certitudinea propriei existențe? Simțurile singure le avem ca dovezi ale existenței. Dar arată oare ele realitatea, când însăși materia din care sunt alcătuite are o realitate problematică, de vreme ce esența ei e energie, adică un cuvânt, adică nimic? Mai reală existență au ideile răsărite din suflet, deci dintr-o esența spirituală. Ele nu cer dovezi palpabile, fiindcă nu pot dovedi spiritualitatea prin materialitate. Dovada realității lor o oferă ele însele prin apariția lor spontană.
-Tocmai spontană nu s-ar putea zice, întrerupse Toma Novac. Ca să apară o idee, se cere mai întâi un creier, deci tot o materie.
-Crezi d-ta că ideile n-ar putea avea o existență independentă de vreun creier oarecare? întrebă Aleman repede.
-Dar atunci ce nevoie mai ai de suflet? Atunci între suflet și idee ar fi identitate!
-Și n-ar fi oare mai realistă explicația complexului sufletesc? se bucură bătrînul. Închipuiește-ți și judecă: celula inițială să fie temnița unei idei. Cu cât se dezvoltă trupul material, cu atât ideea crește, se complică, se ramifică, până ce redobândește conștiința existenței sale proprii independente sau până ce se ridică din nou la ideea pură ce a fost înainte de unirea cu materia. Nu se poate? Ți se par mai plauzibile explicațiile materialiste care, când dau de vreo dificultate, o lichidează cu o strângere disprețuitoare din umeri, ca d-ta acuma, sau cu o vorbă magică: subconștient, eu, transformări?
Toma nu se putu stăpâni să nu-i spuie:
-Bine, dar d-ta nu bagi de seamă că, ironizând știința, care lucrează cu noțiuni, nu încetezi totuși a-ți demonstra înțelepciunea tot prin cuvinte, că toată construcția d-tale nu e în realitate decât o cetate de cuvinte?
Aleman se roși, de parcă l-ar fi pălmuit. Tăcu. Într-un târziu zise:
-Dacă d-ta te-ai oprit numai la cuvinte, atunci ți-am vorbit în zadar și-mi pare rău că ne-am pierdut vremea!’’
Sâmburii de adevăr:
Romanul ,,Adam și Eva’’ are doi sâmburi de adevăr: Unul, ar fi că autorul, având senzația de deja-vu întâlnind o tânără în acel septembrie ploios al anului 1918 a transpus situația și trăirile, personajului său, Toma Novac, profesor de filosofie, avid de cunoaștere, sceptic în multe privințe ce pornește, într-o dimineață, spre universitate pe Calea Victoriei, iar ajuns în Piața Palatului are o tresărire ciudată zărind pe celălalt trotuar o femeie necunoscută la brațul unui bărbat necunoscut. Îl încearcă sentimente ce îl fac să se comporte copilărește, îi induc o stare de neliniște, confuzie, dorința de a nu o pierde pe cea ce o considera,,predestinată’’
Din clipa în care destinele li s-au intersectat, deși Ileana era căsătorită, din dragoste, cu fostul ofițer, Ștefan Aleksandrovici părea că pentru cei doi întreaga lume dispăruse, fiindu-și suficienți unul altuia. Își propun să plece în Italia, fiind descoperiți de soțul Ilenei, care îl împușcă.
În agonie, pe patul de spital, lui Toma Novac i se succed înaintea ochilor cele șase vieți anterioare în care, de fiecare dată cînd e la un pas de a-și concretiza iubirea cu sufletul pereche, involuntar survin varii motive ce îi despart brutal, urmînd ca în viețile următoare să se caute neîncetat, cu aceeași râvnă.
Al doilea sâmbure de adevăr ar fi că, indiferent sub ce formă, sinele nostru, Eul nostru este perpetuu.
Ca o concluzie personală, raportându-mă la multitudinea pasajelor fie acestea reflectă pasiunea autorului pentru subiect, fie precum au mai procedat și alți autori, pe baza unor subiecte sensibile, în special în acele timpuri, din dorința de a le face cunoscute lumii, le-a ,,îmbrăcat’’ într-o poveste.
Comentarii
Trimiteți un comentariu