Recenzii cărți cu sâmbure de adevăr și nu numai

                                                              ,,Ce incredintam vantului"

                                                                               de Laura Imai Messina

Nu întotdeauna sensibilitatea este fățișă, uneori, este subtilă...

Dacă știi să citești printre rânduri, dacă știi să găsești esența, o simți cum răzbate din rândurile Laurei Imai Messina în cartea ,,Ce încredințăm vântului". Nu precum taifunul, precum o dulce adiere...
Poveștile de viață ale personajelor se împletesc în jurul ,,telefonului vântului", cabină telefonică ce există în realitate pe muntele Balenei, în Bell Gardia, grădina peisagistului Itari Sasaki din Ōtsuchi. Acesta pierzandu-și în realitate varul și dorind să se simtă conectat cu el, îi vorbește la acest telefon cu disc, neconectat la vreo rețea de telefonie. Urmare a tsunamiului din 2011, în care au pierit 1200 locuitori din Ōtsuchi, peste 15000 din întreaga regiune Tōhoku, Sasaki a permis accesul publicului la telefonul unde se vine cu inima zdrobită dar deschisă către cei ce nu mai sunt și nu pot fi dați uitării...

Cum ar fi dacă am putea vorbi la telefon cu o persoană dragă care nu mai este prin preajmă? Ce i-am spune? Pentru mulți acesta este un gând constant și, de multe ori, o iluzie care le oferă măcar puțină liniște, un sens de a merge mai departe, când lipsa celui drag devine covârșitoare.

Nevoia aceasta de comunicare cu cei dragi ce nu mai sunt printre noi a dăinuit dintotdeauna, indiferent de naționalitate, sex sau vârstă.

La noi, și nu numai, se obișnuiește a se merge la mormântul  celui drag și a-i împărtăși bucuriile, necazurile, vulnerabilitățile, dorurile...sunt vorbe spuse în neant, ce le știe numai vântul... Ohoo... și dacă vântul ar vorbi...

Tsunamiul a făcut ravagii printre locuitorii zonei, în sufletele lor, dar nu și în memoria lor, aceasta rămânând intactă întru amintirea celor dragi!

Forțele naturii ne amintesc ce mici suntem în fața ei...
Vulnerabilitate, durere, vieți distruse, destine spulberate, temeri privind un nou început, procese de conștiință privind la a mai fi fericit...

..............................................................................................................................................................
,,Avea să coboare în gară la Yokohama ca să-i ducă pe Hana și pe copilașul ei de un an să vadă Muzeul lui Anpan-man, iar cel mic avea sa aibă în spinare, rucsăcelul de shinkansen, acela verde smarald cu roz, la modă în nord-estul Japoniei.
Dar pe când se apropia trenul din direcția opusă, puștiul, lovind băncuța de pe care tocmai se ridicaseră cu toții, avea să strige ,,Mama!" și avea să rostească cuvântul atât de clar, încât toți aveau sa inmarmureasca.
Atunci, în acea zi, fără vreun preaviz, avea să-i fie restituit acel cuvânt. 

Da, fiul lui Yui si al lui Takeshi avea pentru prima data sa o cheme asa. 

Yui avea sa se opreasca, cu sticluta de ceai intr-o mana si cu manuta Hanei in cealalta.

-Cum? Ce a spus? avea sa-si intrebe sotul, la persoana a treia, in vreme ce o gloata de turisti chinezi ii vor fi inconjurat din toate partile.

 -A spus mama.

 Iata ultima surprinzatoare banalitate, cea mai minunata dintre toate.

 In zapaceala din gara, cu vocea disciplinata care repeta directiile, sosirile, minutele de oprire si iesirile, aveau sa se opreasca toti, intuind importanta momentului. 

Cu singurul brat liber, strangandu-l intr-o pozitie acrobatica pe cel mic, Takeshi avea s-o cuprinda si pe Yui. Avea sa produca o contagiere, intocmai cum spunea mama ei. Pentru ca si Hana avea sa sesizeze puterea acelui cuvant, si ea avea sa rosteasca ,,Mama'', si avea sa-l repete cu aprindere, ca pe o formula magica, aceea care-i bucura pe adulti, iar pe copii ii face euforici. 

Dupa ce ani de zile ii spusese ,,Yui'' sau ,,Yui-chan'', uite ca aparea ,,Mama'', iar de atunci incolo cele trei cuvinte aveau sa alterneze fara vreun motiv precis.

Iată cum se năștea bucuria. Ea consta într-un cuvânt restituit, care întotdeauna avea sa-i amintească ce fusese mai înainte și să cimenteze ce venea pe urmă. Precum vantul care se nastea atunci, acolo, intre cele doua trenuri care lunecau in gara de la Yokohama si o porneau iarasi in viteza, venind dintr-o directie si gonind in cealalta. 

Totul era asa cum trebuie, era de-ajuns sa i se dea numele potrivit.

........................................................................................................................................................................................................................"

Se pare ca drepturile de ecranizare au fost achizitionate de casa de productie Cattleya, ceea ce nu poate fi decat imbucurator!